15, noiembrie, 2018
Breaking News:

Povestea Ralucăi Filip, fata care s-a luptat cu cancerul la 28 de ani și a învins: „Pe mine, cancerul m-a salvat!”

Carmen Dumitrescu

Adevăratele boli incurabile sunt cele ale sufletului. Bolile trupului încep de undeva și întotdeauna se termină atunci când le-ai înțeles morala. Pentru că această călătorie prin noi înșine, pe care o numim „viață”, este, de fapt, o înșiruire de alegeri și de lecții rezultate din aceste alegeri, determinându-ne să plecăm mai buni decât am fost la sosire. Atunci când ai întâlnire cu cancerul la 28 de ani, e firesc să te întrebi de ce ți se întâmplă ție. Dar nu e firesc să deznădăjduiești, să nu te împaci cu tine însuți și să te oprești din a lupta. Asta a înțeles Raluca Filip, la vârsta la care alții nici n-au pus piciorul într-un spital. Acela a fost momentul în care Raluca Filip și-a luat viața în serios și a înțeles că moartea trebuie luată în glumă. Aceea a fost alegerea Ralucăi, cu multe luni de chin înainte de a afla că, dacă știi cum să înțelegi încercările care-ți sunt hărăzite, chiar și un cancer te poate salva. Acum, după ce și-a învins boala, Raluca se luptă pentru dreptul la viață și la zâmbet al copiilor bolnavi de cancer. Și, deși nu mai stă în Alexandria și nici măcar în țară, Raluca nu uită cât de greu i-a fost să zâmbească la ea acasă, dar nici cât de frumoasă i-a fost lupta. Citiți, în cele ce urmează, un interviu amplu, dar onest și curat, ca un jurnal al omului frumos care descoperă că viața are mijloacele ei de a-i recompensa pe „nebunii” care nu renunță niciodată să creadă….

Reporter: Te-ai întâlnit cu cancerul la 28 de ani. Cum ai primit tu vestea asta?

Raluca Filip: Aveam 28 de ani, doi copii foarte mici și eram singură. Mă despărțisem de soțul meu de ceva vreme. Imediat după a doua naștere am început să am simptome, doar că nu le-am băgat în seama și n-am spus nimic familiei. Sora mea și soțul ei sunt medici, amândoi erau aici. Nu le-am spus, pentru că știam foarte bine că mama o să vină la mine și rămâne bunica singură, ea având ciroză și pentru mine era important ca mama să se ocupe de ea. Ajunsesem la 45 de kilograme pentru 1,74 m, arătam ca un schelet, dar nu-mi păsa de asta, trebuia să mă ocup de copii și de casă… și o făceam mecanic, fără să simt durere sau epuizare. Prin februarie, 2012, la un an după primele semne, am ajuns la urgențe, rectoragie puternică… ok, au rezolvat ei asta în seara aia și urma să merg să-mi văd gastrologul, un dobitoc, care mă luase drept nebună și depresivă, când fusesem la el cu scrisoarea medicală, făcută de medicul meu de familie (fusesem la el prin octombrie 2011 și m-a trimis la gastrolog pentru o fibroscopie și o colonoscopie… cretinoidul mi-a făcut doar fibro, că nu-i așa, sângerezi pe jos, da’ te controlăm pe sus). Zis și făcut… mă duc la domnu’ gastrologu’, îi povestesc ce și cum și simt că mi se ridică părul pe scalp când îl văd că se uită la mine de parcă aș fi venit la el din lipsa de ocupație. Ok, îmi sare țandăra, și-i zic „dacă aveți impresia că n-am ce face acasă, și m-am gândit să cer să-mi băgați o cameră-n dos, din lipsa de ocupație, vă înșelați, mi-am lăsat copii cu o prietenă, n-am timp de plimbări aiurea”. Ok, zice omu’… facem colo, din principiu, urcați-vă pe masă, pentru un control (i-am înjurat principul în gând, și am urcat pe masă). Pe masă, nasol…sunt pudică-n draci și trebuia sa stau în patru labe, cu dosu’ spre domnu’… face controlu’ cu pricina (era pentru prima oară când cineva umbla p-acolo, și mă luptam cu mine sa nu-i ard una-n figură) și mi zice, sec „la 10 cm n-aveți nimic, vedem la colo” și mă programează spre sfârșitul lunii, că nu-i așa, așteptarea e magică-n momente d-astea. Vine apoi și ZIUA, luni, 27 februarie 2012, mă prezint dimineața la spital, mă bagă în sala de colo cu branula minunată și nani… totul a fost ok, m-am trezit și m-au dus în cameră… nici n-am ajuns bine, că apare individul, asta nu-i a bună, zise mintea-n gândul meu, la fibro am stat ore după rezultat, ce naiba caută ăsta aici??? Vine lângă patul meu, își aruncă un picior pe sistemul patului, și-ncepe „doamna Niculae (numele fostului soț), am o veste neplăcută, în timpul examinării am găsit un polip la 7 cm de marja anală, văzându-i forma, pare a fi malign, dar am trimis la biopsie, chiar îmi pare rău”. Hai sa mori tu, păi n-aveam boss nimic la 10 cm?? În momentul ăla, am fixat tavanul și i-am zis „dacă mâine sunt în mașina, dvs traversați, eu accelerez în loc să frânez, și va iau pe capotă… da’ vin și mă scuz, și-mi întorc privirea spre el, cu multa ură, vă ajută la ceva??? Dacă am metastaze? Dacă e sfarșitul, vii tu să-mi crești copiii??? Vă rog să ieșiți din salon și să nu vă mai văd în viața mea!!! Soră’mea (care nu știu ce i-a zis ăluia la telefon, ca între colegi, dar a avut rezultatul biopsiei în 3 zile, că mie mi-a zis 10) și cumnatul, au intrat în panică, ceea ce era și normal, pentru că le-am trimis pozele și se vedea clar că tumora e malignă, au rezolvat tot, și când zic tot… nu glumesc, tomograf, RMN și programare la cel mai bun din Franța pe chirurgie digestiva. Joi, 1 martie, 2012, a căzut bomba. Medicul meu de familie, a sunat-o pe sora-mea, că n-a avut curaj să-mi spună el. N-o sa uita clipa aia in viața mea, făcusem articole despre cancer, mama era de când mă știam eu în domeniul ăsta, știam cu ce se mănâncă, dar în ziua aia…  devenisem brusc, retardată. Eram așezată pe un fotoliu de bebe, și ea se uita la mine „Ralu, a venit rezultatul, au găsit celule canceroase”, se chinuia săraca să nu plângă… vreo 10 secunde n-am zis nimic, după care am început să râd isteric, da’ ce râdeaaaam, de i-am blocat p-amândoi, se gândeau c-am plecat deja pe miriște și-i abia începutul… și ea și el așteptau să zic ceva, și zic „sa dea dracu, o să moară soacră-mea de oftică, sunt mai bolnavă decât ea” (râde). La atac, soldăței… am plecat în noaptea aia la tomograf cu Vlad (cumnatul meu și cel mai bun prieten al meu), soră-mea stătea cu băieții (aveau un an, cel mic și 2 ani, cel mare), pe drum i-am zis că totuși e bine, că n-am cancer, am doar celule canceroase, e de bine, eram retardă rău în zilele alea, râd și acum copios. În fine, am făcut noi ce era de făcut și luni, 5 martie, RMN dimineața și programare la chirurg după-amiaza… Ajung la RMN, mă instalează tanti, îmi pune branula, și apare cu două seringi de 500 ml fiecare, „ce-i aia?” zic, „gel, sa se vadă tumora clar”… no, shit, ală intra acolo??? „Oui, madame” și mi zice să mă pun pe-o parte, împinge doamna în seringi… și aia e, a intrat gelu’, acu’ stai cu el 45 de min în RMN, nici n-aveam josul în călduri… mă scoate, si cu o privire blajină, mă întreabă „doriți la baie?”, îmi venea să-i zic ca doresc să fac acolo, sau să-l iau acas’, ca poate îmi trebuie la ceva, sunt fată strângătoare… „oui, doresc la baie, și repede, ca gelu’ începe să părăsească locul”.  Rezultatul, stadiul 3 fără metastaze. Pe la 14h, ajungem la profesor, intrăm amândoi, că Vlad era logic, eu rămăsesem cu inima și gândul la gelu’. Îmi explică ce protocol o să am, c-o să trebuiască sa am o ileostomie (anuscontranaturis) pe o perioada de 3 luni și mă pune-n contact cu centrul de oncologie, și mă consulta… Vlad iese, evident!!!! Îmi vâră Lute (e de dedus de ce l-am numit eu și Vlad așa… evităm explicația, două dește, drept acolo, de mi-am văzut filmu’ vieții pe peretele alb pe care-l zgârâiam… se termină gâdilatu’ și intră Vlad, îi zic în română „ai de pixul meu, am zgâriat unghiile cu peretele de durere”, ăsta-mi zice „vezi c-o ziseși invers, unghiile au zgariat peretel”, ok, știam ce-i de făcut, urma să merg la oncolog și să vină mama. Pe 8 martie, a ajuns mama, mi-a fost frică, rău… am crescut înconjurată de bolnavi de cancer, era domeniul ei, cum dracu’ puteam s-o mint, sau sa disimulez?? Cu timpul, am învățat… A ajuns, era varză… „mami, nu știu ce mă șochează mai tare, diagnosticul? Sau halul în care arăți?”. Stai mamă liniștită, uite mușchii, uite ce forțoasă sunt, Van Dame când era mai mic… Ar fi multe de povestit, dar o sa mă limitez la întrebările tale.

Reporter: Care au fost pașii urmați în vindecare și ce lucruri marcante ai văzut în jurul tău atunci?

Raluca Filip: Luna martie a trecut, între tâmpeniile mele, râsul idiot și drăciile pe care le făceam să disimulez tot și teama din ochii lor, și a venit ziua mea, 2 aprilie… aveam programare la oncolog, și în timpul controlului (momentul în care era și doamna sora cu Lute), îi zic că-i ziua mea… aia începe să râdă, și mi zice c-o să-mi ureze „la mulți ani”, când termină. Pe 23 aprilie am început tratamentul, chimioterapie si radioterapie, urmate de doua operații și multe analize, unele extrem de dureroase, peste care treceam zâmbind și cu gândul că o să treacă. Lucruri marcante, pozitive, am văzut la tot pasul, de la asistente care mă mângâiau pe frunte, că degeaba zâmbeam eu, lacrimile n-aveau robinet, până la taximetristul meu, care mă ducea în brațe când nu mai aveam putere să stau in picioare.

Reporter: Îmi poți povesti sintetic lupta ta cu moartea și câteva lucruri pe care le-ai învățat și pe care ai vrea să le transmiți mai departe altora care trec prin asta sau care au persoane dragi care trec prin așa ceva?

Raluca Filip: Aici ar fi foarte mult de spus, o să încerc să fiu scurtă… caci, am un debit de vorbă, al dracului de dezvoltat….  Prima zi, m-am dus în trening, cu mama… am intrat în sala de așteptare, și s-a oprit timpul în loc, toți se uitau la mine, eram cea mai mică. La dracu, mi-am zis, n-am nevoie de mila nimănui, a doua zi… țop, țop, pe tocuri de 12 cm, și așa am făcut toată perioada aia, numai pe tocuri și întotdeauna îmbrăcată și cu 3 tone de fard pe mufarină, gen piți style. Cu timpul ne-am cunoscut în sala de așteptare, am legat prietenii, am suferit împreună și am râs, mult. La câte tâmpenii scot pe minut, e de râs, ce-i drept. La radioterapie mergeam ca la solar, nicio treabă, ultimele 3 ședințe le-am făcut arsă, da, pentru că n-am vrut sa le spun, mi-ar fi suspendat ședințele și s-ar fi dus dracului tot protocolul, iar eu aveam operațiile programate în funcție de programul băieților… așa că, cele 3 ședințe, le-am simțit bine, arsă fiind, se agrava și eu continuam să zâmbesc. Acasă, mama îmi trata arsura, stăteam întinsă pe burta, cu perna între dinți, iar ea lua pielea aia arsă… n-am plâns niciodată, și nu pentru că nu mă durea, ci pentru că nu aveam cum… cum să plâng în fața lor? Cum să le arăt că mă doare, când ei știau deja și-i chinuia asta? În loc să plâng, râdeam ca tâmpita din orice și făceam numai drăcii… Singurul fel în care scoteam durerea asta, conduceam noaptea, cu Pavarotti urlând in boxe… urlam și eu în mașina cu el, veneam acasă zen.

În iulie, pe 25, am avut prima operație, una foarte lungă, 8 ore sau ceva de genul, n-am idee, c-am dormit bine, m-am trezit cu imaginea lui Vlad, care-mi arăta degetele mijlocii de la ambele mâini, am pus mana pe burtă, și am simțit ceva mare, l-am înjurat pe Vlad, care-mi spusese c-o sa fie un sistem micuț, si i-am cerut poze, pozele alea pe care le-ai văzut tu! Zilele alea am fost supărată pe mine, pentru că încercam să mă ridic, și nu puteam, am reușit abia după 4 zile, și o dată ce m-am dat jos, hai să văd dacă mă mai prinzi prin salon… Mă căutau asistentele să-mi ia temperatura, draci… eram pe terasa, și nu așa, oricum… cu pungile din dotare și perfuzorul de care mă țineam să pot merge. Trebuia să stau 2 săptămâni, cred… dar m-am evaporat după o săptămână că nu puteam să stau fără băieți, le mințeam că nu mă doare și refuzam medicația, ce să-i faci, asta e când ai medici în familie, venisem cu a mea d-acasă.  Dacă ți-aș povesti experiențele cu punga, ai leșina de ras… cum m-am dus eu în Paris, la o prietenă de suflet, și am ajuns acolo plină de … că s-a dus dracului sistemul de prindere a lu’ punga si n-ai ce sa faci, că la o gaură d-aia, nu poți să pui dop. Nu se vedea nimic pe mine, care să te ducă cu gândul la un om bolnav de cancer, în ciuda suferinței interioare, am trăit perioada aia într-un mod extrem de pozitiv, ieșeam cu mama și cu cei mici, îmi vedeam prietenii, au venit în vacanță mătușa și vărul meu și i-am dus să viziteze, toate astea au fost în lunile în care aveam punga aia legată de mine. O singură dată a stat mama lângă mine când mă ocupam de sistemul de prindere, căci n-am acceptat infirmieră. De ce doar o dată? Pentru că n-a scos un cuvânt, îi curgeau lacrimile și citeam în ochii ei „de ce copilul meu, când eu mi-am dedicat viața cancerului?”. Trebuie să-ți povestesc o fază tare rău din perioada aia, Doamne.., cât am râs! Oncoloaga mea, îmi zice că după radioterapia pelviana, viața intimă e complicată dacă n-o ajuți, hai zău, zic … cum așa? Păi știți, lichidele sunt arse.. blablabla, ce dracu a zis ea acolo în chineza ei, că n-am înțeles nimic, da’ mi prescrie un „dilatator vaginal”, nu zău, ăsta ce dracu mai e??? Îmi explică femeiea, ca la retardați ce tre’ să fac cu ăla, căci știa că-s desparțită, și ia bărbat de unde n-ai… Să fac așa ceva cu aia??? Ai înnebunit?? și mi zice ca trebuie să-mi iubesc corpul, mă mănâncă undeva s-o întreb dacă ea și-l iubește p-al ei, la dracu, și acum am imaginea cu oncologa mea, iubindu-și corpul. Comand drăcia aia cu Vlad, să vedem și noi ce naiba e, ajunge coletul, îl deschid și-o aud pe mama „Raluca dragă, ce-i asta???” ho femeie, că-ți dau și ție două, nu te agita, drăcia cu pricina, fiind compusă din 5 elemente, un mâner și 4 capete, pe măsuri, am râs în draci, nu-ți imaginezi ce-a fost între mine, sor’mea și Vlad, mama n-a împărtășit râsul nostru dement, ce să-i faci, nu-i frate deschisă la noua generație (printre altele, drăciile alea sunt tot în cutie și tot așa cum au ajuns, să-și iubească oncoloaga corpul și pentru mine). A venit și operatia de repriză de tranzit, 26 septembrie 2012, la asta n-am mai stat 4 zile să mă dau jos, deja de dimineață a început nebunia, la 6 m-am evaporat să fumez, mințind că-i sor’mea jos, a venit să mă pupe, mă trezisem un soi de Paraschiva. La 8, vine un turbat să mă duca la bloc, și ce bine dormeam, și ce mă bălăngănea ăla cu patu’ „doamna, va duc la bloc”… așa, și te reține?? Du-mă unde vrei, da’ lasă-mă să dorm, la bloc am mai fost, nu mă duci în Maldive să sar p’aci de fericire. Nu știu când a început și când s-a terminat, căci am dormit bine rău… știu ca la 17h eram pe terasă, și-am prostit-o pe sor’mea să meargă să caute ceva, timp în care am înfulecat o brioșă sau ceva de genul, mă conducea foamea cu 21 la 0, și ăia nu-mi dădeau nimic de papa nu știu câte ore. La intervenția asta trebuia să stau o săptămână sau ceva de genul, duminică, 30 septembrie, făcea Darys (cel mare) 3 ani, cum să stau în spital??? Ori îmi faceți ieșirea, ori fug… nu s-au pus oamenii cu nebuna, și mi-au făcut ieșirea. Atunci mi-au făcut cea mai frumoasă surpriză, au venit să mă ia cu Darys Alexandre, primul meu pui, care împlinea 3 anișori. Ervyn Christopher, puiul cu numărul 2, era cu baby (mama). Mda, am zis că n-o să scriu niciodată nimic despre tatăl lor, pentru că treburile de adulți rămân între adulți, și băieții nu vor ști niciodată cât rău a putut să-mi facă în perioada aia și nu vor ști nici ca am avut cancer, tocmai d-asta, nu voi scrie niciodată despre cancerul meu, în limba franceza, pentru că, din nefericire, ei nu vorbesc limba romana. Nu mă pot abține, și parcă aș scrie ceva… mama n-a putut să vina să mă vadă în spital, și n-am să-l iert niciodată pentru asta, pur și simplu n-a avut cine să stea cu copii, el nu era disponibil pe vremea aia, îi luase în ziua în care m-am operat prima oară, și seara ajunsese cu ei în fața blocului înainte ca ai mei să se întoarcă de la mine de la spital, nasol că urlau plozii și nu se descurca omu’ cu ei. Pentru mine niciodată n-a fost greu, nici când eram cocoșată de dureri și cu burta făcută praf, mă urcam la volan, treceam centura doar la piept, că dacă o puneam și la burtă, mă rupeau durerile, și plecam cu copiii la școala, în parc și unde aveam treaba… dacă vrei, nimic nu e greu, nu există probleme și atât, există probleme și soluții pentru ele…. eu am ales mereu soluțiile. Am trecut peste astea, pentru băieți, azi au o relație minunată, care m-a costat mult, mult de tot… dar merită tot, puii mei. Cel mai tare m-a durut când mi-a zis că speră să mor, la nervi, zicea el … la nervi i-am zis și eu că tată nu devii când au copiii 3 și 4 ani… dar a devenit și mă bucur ca s-a trezit la timp și ca au o relație frumoasă acum. După ce mi-au refăcut tranzitul, câteva luni a durat cicatrizarea, pentru că se închide doar mușchiul și rămâi cu o gaură, care se închide treptat și lasă o cicatrice urâtă. În 2015, mi-am refăcut cicatricea aia, sub anestezie locală, medicul fiind coleg cu Vlad, frumos de mă uitam la el ca una de 15 ani îndrăgostită fleașcă, nici nu conta ca pute a porc pârlit de la ce naiba-mi tăia și ardea el acolo, eu mă uitam la el ca la un Brad. A terminat omul și l-am rugat să mai bage o doză de anestezie că trebuie să ajung și acasă, păi?? Unde-i Vlad??? Nu e, conduc singură, nu-i prima oară, stai calm, bagă anestezia și aia e.  La o săptămână după, eram in Barcelona, mă credeam sirenă…

Sfatul meu… să se lupte, să meargă la medic şi să aibă încredere în el şi cel mai important, să respecte planul de tratament, chiar dacă asta implică anumite constrângeri (aniversări, nunți sau chestii de genul ăsta). Nu te tratează nimeni pe google şi nici pe Facebook si cu atât mai puțin cu ceai de coada şioricelului . Moralul este cel mai important pion in lupta cu cancerul și gândul că viața o să revină la normal şi totul o să fie bine. Insist pe medicina în spital, pentru că sunt foarte mulți oameni mințiți de pseudo dumnezei, cărora nu le pasă decat să facă niste bani. Din nefericire, în momentele astea, oamenii se agață de orice speranță şi cad în plasa dumnezeilor cu ceaiuri.

Reporter: Mi-ai spus că pe tine cancerul te-a salvat. Detaliază asta!

Raluca Filip: Da, chiar m-a salvat! Deja, cred că sunt imună la durere, că mă lovesc sau că mă tai, și n-am nicio reacție. Sincer, am luat doar partea pozitivă din toată povestea asta, și crede-mă, chiar am avut parte de mult pozitiv! Dacă înainte mă mai afectau părerile din jur, azi nu au nicio valoare, de ce ar avea? Știe cineva cum am ținut eu în toți anii ăștia? Nu … nici măcar ai mei nu știu, pentru ca țin în mine tot ce doare. După cancer m-am simțit liberă, am văzut cine ține la mine pe bune, pentru că știi și tu, la bine sunt toți prezenți, iar la suferință, începi să vezi adevărul! Și așa am început să dau importanță doar acolo unde se merită, acum nu mai dau alte șanse ușor, și nu pentru că aș fi rea sau ceva de genul, ci pentru că acum am certitudinea că oamenii chiar nu se schimbă, sincer! Acum trăiesc așa cum vreau și cum simt, am avut două relații, după divorț, ambele cu doi bărbați super ok, care m-au iubit si mi-au dat ceea ce n-am avut niciodată în căsnicie, afecțiune și mângâiere, dar n-a mers pe partea cu copiii …recunosc, sunt obsedată de copiii mei, și toate despărțirile mele sunt legate de ei, inclusiv cea de tatăl lor, am considerat că băieții nu au avut ceea ce le-ar fi făcut bine. Astăzi sunt singură, dar nu pot spune că duc lipsa unui bărbat, mă descurc foarte bine, mi-am făcut o terasa din lemn al dracului de frumoasă, dacă-mi cade o placa de faianță, știu s-o pun la loc, un bărbat nu-i o necesitate pentru mine, ba chiar, ultimii doi, erau praf, nici un cui nu știau să bată (francezii ăștia!). Pe partea asta, n-am ce să-i reproșez tatălui copiilor, este extrem de muncitor și nu se lasă pana nu reușește, și dacă i-aș fi cerut să-mi pună patul pe tavan, găsea el o soluție… da, eu știu să fac diferențele astea, știu să despart binele de rău și sunt sinceră, deși mulți au altă impresie, dar mă lasă rece într-un mare fel…

Reporter: Cât de importantă e atitudinea în boală? Dar banii?

Raluca Filip: Atitudinea este cea mai importantă, dacă tu zici c-o să mori, iți pot face medicii orice, o să mori pentru că nu te lupți! Eu cred că dacă nu aș fi luat totul la lejer și în râs, n-aș fi ținut psihic. Asta nu înseamnă că sunt normală, să ne înțelegem! Știu că par ușor nebună, dar mi se pare mult mai ok să râzi și să faci totul cum am făcut eu, decât să stai și să-ți plângi de milă. Ceea ce mă scotea din sărite atunci, erau privirile cu milă, și încercatul ăla de a-mi spune ca Dumnezeu mă salvează… mă scuzați, nu m-a operat Dumnezeu, și așa cum eu respect credincioșii, respectați-mi și mie ideea de a idolatriza medicii, da frate, ăștia m-au salvat! Că sunt mulți cretini care bagă în aceași oală medicii de rahat cu ceilalți, este fix problema lor, eu am juma’ de familie în sistemul medical, și știu cu ce se mănâncă treaba asta. N-am întrebat niciodată de ce trebuie să iau o tonă de medicamente sau de ce nu-mi fac nu știu ce examen medical, i-am lăsat să facă ceea ce ei au considerat că-mi trebuie, d-aia azi sunt aici, fără ei, aș mai fi avut UN AN, atât, da… mai trăiam un an, sau poate doi, dacă nu era descoperit atunci.

Banii, n-au contat, știu că ți se pare absurd, dar chiar așa este. Aveam taxi care mă ducea la tratamente, aveam pungi cate voiam eu, nu una la doua zile cum se dau în Romania, am avut tot, și mult peste, dacă mă întrebi pe mine. Nu am plătit nimic! Doar 21 de euro, un pilulier, în care-mi puneam medicamentele, că-s capie și uit tot! Aici nu este ca la noi, nu se compara în nici un fel…. am foarte mulți prieteni virtuali din Colectiv și mă frustrează al dracului de tare să știu că Alexandra Furnea, la care țin extrem de mult, a suferit in halul ala, este inuman să faci unui ars tratamentele si pansamentele fără anestezie. Îți spun sincer că nu­ am cum să concep chestia asta, mai ales acum, când cunosc foarte bine protocolul medical pentru un mare ars.

Reporter: Acum tu ești o învingătoare. Nu doar pentru că ai învins boala, dar mai ales pentru că acum faci eforturi pentru a-i ajuta pe alții care trec prin experiențe similare. Povestește-mi despre proiectele tale.

Raluca Filip: Cred că dacă nu aș fi așa cum sunt, depresivă câteodată, izolată sau înconjurată de oameni și în nebunia mea, n-aș fi fericită! Bine, sa n-ai impresia ca totul e roz, și știi asta, pentru că ești unul din puținii oameni cu care vorbesc deschis, tocmai ăsta-i motivul pentru care ești singurul om căruia am putut sa-i spun povestea mea.  După experiența asta, s-a născut proiectul „Darvyn’s kids”, un after school cu foarte multe chestii interesante pentru copii, la care am lucrat foarte mult și care a fost aprobat de consiliul departamental în 2 zile. Din nefericire, mă costa extrem de mult să-l văd finalizat, în privat, așa cum vreau eu, pentru că dacă-l fac în asociație, sunt obligată să respect niște reguli tâmpite, și nu vreau. O să vadă el lumina zilei într-o zi, când o să pot financiar să-l ridic, până atunci, sunt mandră de mine pentru că am primit foarte multe aprecieri pozitive din partea unor oameni importanți în sistemul educațional francez. De ajutat, am ajutat mereu, cât am putut eu, într-adevăr acum o fac mult mai mult. Ți-am vorbit despre Lidia, fata care a fost victimă în incendiul de lângă Paris, nu voi detalia subiectul, pentru că ea nu-și dorește asta, și îi respect decizia, însă pot să spun că ea este cel mai important caz pe care îl am acum, și nu-i doar un om pentru care fac ceea ce eu consider normal, ea și familia ei, fac parte din familia mea acum, și ne luptăm împreuna pentru ca Lidia să-și poată relua viața normal. Lucrez la înființarea asociației despre care ți-am vorbit, „Darvyn Love&Hope”, care o să fie doar în scop umanitar și pentru copii bolnavi de cancer și copii din mediile defavorizate, probabil voi face și alte acțiuni, nu știu încă ce o să fie, contează foarte mult de suportul pe care-l voi avea, știu că tu mă vei susține și vei lucra cu mine la proiectele astea, însă, singure nu avem cum să reușim să ridicăm asociația asta. Pe 15 februarie, este ziua internaționala a copilului cu cancer, deja am început de o lună să lucrez cu doamnele director de la școlile copiilor, vom face „punguța zâmbitoare”, unde vor pune cei mici scrisori și diverse atenții pentru copii din spitale. În funcție de resurse și de nevoile copiilor spitalizați, vom trimite cât mai multe pachete spre Romania, iar proiectul ăsta o să fie în memoria vărului meu, Eduard Cristescu, care a pierdut lupta cu cancerul la 14 ani, în 2010. Când o să fie gata tot, o să scriu despre el și despre mama lui, care mi-a fost și-mi este model … un munte de dăruință și de devotament, Nicoleta Cristescu se numește (nu știe că tot proiectul ăsta este făcut în memoria lui Edy, o să-l citească la tine). O să închei prin a mulțumi familiei mele pentru că nu m-au lăsat să cad niciodată. Nu știu dacă voi putea vreodată să le arat recunoștința mea pentru tot ceea ce au făcut! Financiar, moral și pentru că reușesc să mă suporte când o iau pe miriște, și asta se întampla des. Dr. Cristina Sarzea si Dr. Vlad Sarzea, care doar ce au revenit în țară și deși sunt departe de mine, îi am în suflet mereu, le-a fost greu să plece, știind că rămân singură, dar au viața și familia lor și este firesc să meargă acolo unde le este lor bine! Mama mea, wow, chiar daca are ea ideile ei vechi, este genială femeia asta, nu știu de unde are atât de multă putere, m-a cărat în spate când eram praf și nu mă țineam pe picioare, mi-a dat viață și m-a ridicat de cate ori am căzut… „Raluca, nu fi indolentă, dragă” asta e propoziția minune a maică-mi, când Raluca dă vreo tâmpenie… Andrei Bandulea, viitor doctor veterinar, un copil cum îmi doresc să fie băieții mei! Tata, Lili (sora mamei), bunicului și unchilor și mătușilor … mulțumesc familiei mele frumoase, pentru că este a mea și familia mea este the best! Bunicii mele, care a plecat la câteva zile după operația de reluare a tranzitului, 5 octombrie 2012, și aia a fost cea mai grea zi din viața mea.   Prietenilor mei le mulțumesc pentru că au fost lângă mine și sunt și acum. Doamnei doctor Alice Drăghici, care plângea la telefon și-mi spunea « de ce tu ? de ce copilul nostru ? », am crescut acolo, cu ei și in mediul ăla, unde cancerul este normalitate… Îți mulțumesc ție pentru că ai avut răbdare să mă asculți, pentru că îmi ești prietenă și crezi în mine!

Cancerul nu doar omoară, câteodată mai și salvează! Pe mine m-a salvat, m-a făcut ceea ce sunt azi!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Lasă un răspuns