18, noiembrie, 2017
Breaking News:

Orașul vocilor oneste care nu schimbă nimic…

Carmen Dumitrescu

Se spune că o voce onestă răsună mai tare decât zumzetul mulțimilor și, că, dacă ea este bine intenționată, poate schimba lumea. În orașul în care Liviu Dragnea și-a ridicat conacul, vocile oneste n-au această putere. Ele aproape că nu se aud… Doar câteva mai ridică un pic tonul, din când în când, sperând că vor putea lăsa o amprentă asupra lumii delirante, în care timpul are prea multă răbdare. Atât de multă, încât uneori pare a sta în loc. A trăi în Alexandria e o posibilitate de a te întoarce în timp. Și nu pentru că orașul ar arăta deplorabil (pentru că nu e, întotdeauna, cazul), nu pentru că nu s-ar crede și aici în valorile democratice, nu pentru că nu s-ar dori o schimbare, ci pentru că în Alexandria oamenii trăiesc cu sentimentul că nimic nu se poate schimba în bine. Că vocea lor, oricât de onestă ar fi ea, nu va determina nicio piatră să se miște altfel decât dorește partidul unic. Da, vorbim, în fapt, despre un partid unic, căci în Alexandria și, în general, în Teleorman, nu doar instituțiile publice, dar și partidele politice declarate de Dreapta se supun într-un fel straniu Stângii. Pentru că cine se opune puternicilor zilei n-are după ce bea apă. Și lecția s-a repetat de atâtea ori, încât toți au învățat-o pe de rost.

Presa din Alexandria e și ea conștientă de limitările presupuse de timpul trecut. Așa că unii jurnaliști ai locului încă mai cred că scriu la Scânteia. Și sunt citiți! Pentru că, asemeni lor, mulți dintre cei trecuți de a doua tinerețe simt că Revoluția a fost un moft. Și că ea n-a schimbat nimic, așa că acceptă în tăcere puterea unui Tătuc, cu nume cert și afaceri dubioase, care știe cum să le transmită teama în fiecare clipă a vieții lor. De aceea, mulți nu vorbesc… Pur și simplu, preferă să trăiască nedreptăți de neimaginat și să le povestească în șoaptă celor cu care împart chiria sau întreținerea.

Stau în casă și plâng…”

Alții nu pot să tacă. Și nici ei nu sunt puțini. Uneori, se exprimă pe rețele de socializare, pentru ca ulterior să afle, la locul de  muncă (de regulă, vreo instituție publică subordonată puterii unice sau vreunei firme de casă a Tătucului) că nu e în regulă să spună tot ce doresc pe Facebook. Că dacă nu se vor opri, vor suferi consecințe cât se poate de reale. Așa că ei aleg să scrie unor jurnaliști în privat mesaje cutremurătoare: “Stau în casă și plâng. Mă gândesc la voi, cei tineri, care luptați pentru locurile astea care nu vă merită. Dar nu vreau să-mi pierd locul de muncă. Sper să mă înțelegeți și să știți că sunt cu sufletul alături de voi!” Alții par cu totul și cu totul descurajați: “Aici nu se va schimba niciodată nimic. Noi nu avem puterea să ne luptăm cu ei. Noi suntem câțiva, ei sunt o mulțime. Și toți câștigă bani de la EI… Cum să crezi că te poți lupta cu asta? Cum să speri că vei câștiga?” Și acestea tot voci oneste sunt, deși neasumate. Căci, ca jurnalist în Teleorman, primești toate aceste mesaje de pe conturi false. Mulți lucrează în primării sau la firme de casă ale Tătucului, așa că preferă să-și spună opinia în mod discret. Evident că un om care trăiește în realitatea democratică a timpului nostru poate privi această teamă cu un zâmbet pe buze. Căci ea pare nesusținută. Totuși, până nu trăiești în Alexandria, nu știi adevărul. Frica vocilor oneste are un fundament real. Ea a fost, în primul rând, învățată. Căci omul nu se naște fricos, învață să devină astfel. În al doilea rând, frica s-a construit în baza unor experiențe personale sau ale unor apropiați, care știu că dacă te lupți cu sistemul, pierzi. Că sistemul te lasă fără haine, fără casă, fără venituri și te trimite departe, acolo unde nu mai poți deranja. Simt toate acestea și puținii jurnaliști care încearcă să-și asume altă opinie decât cea dezirabilă pentru partidul unic. Experiența cuvântului liber într-un județ în care comunismul încă mai găsește resurse și motive de a exista este una riscantă și chiar periculoasă. Din fericire, nimeni nu are nevoie de eroi. Și foarte puțini sunt dispuși realmente să fie eroi până la capăt. Iar sacrificiul câtorva este și va fi inutil. În orașul în care și-a construit Dragnea conacul, în locul de unde zvâcnește inima sistemului comunist în Teleorman, oamenii stau în casă și plâng… Da, vocile lor sunt oneste, iar speranțele lor sunt autentice. Da, cei care au mai ieșit din Republica Teleorman și au văzut cum arată lumea normală, cred cu adevărat că va veni și o zi în care nimeni nu va mai fi obligat să-și facă un cont fals de Facebook, pentru a mărturisi că stă în casă și plânge. Că nu iese, pentru că îi e frică… Dar tot ei sunt cei care, într-un final, se satură să se lupte cu morile de vânt și pleacă… În urma lor rămân alte voci oneste. Voci care știu exact ce spun, dar care nu au încă motivația de a striga mai tare… Voci care se aud secvențial… Voci care se pierd într-o masă amorfă de lași care înjură tot ce gândește sau crede altfel decât ea..

În orașul în care Dragnea și-a construit conacul, există încă speranță… Doar că ea nu-și poate spune încă povestea. Pentru că nicio voce onestă nu crede suficient de tare că povestea va fi ascultată. Pentru că nicio voce onestă din orașul în care Dragnea și-a construit conacul n-a schimbat încă nimic…

Lasă un răspuns