17, noiembrie, 2017
Breaking News:

Nu era mai bine să-ți cari singur geanta, Baroane?

Carmen Dumitrescu

Parcă era mai bine pe vremea când îți cărai singur geanta, nu-i așa? E o oarecare bărbăție în asta, în a-ți căra singur geanta. E un fel de declarație de independență față de cohorta de slugi care își imaginează că n-ai putea să trăiești fără ele. Un fel de a limita greutatea vorbelor prea dulci, care te fac la un moment dat să vezi realitatea prin filtrul deformat al lingușelilor și pupăturilor prea umede. De fapt, acum avem convingerea că degeaba îți mai punem astfel de întrebări, căci mintea ta sigur a șters orice amintire a vremurilor în care te îmbrăcai ca un țăran scăpătat, dar care măcar avea puterea de a reacționa normal la stimulii exteriori. Care putea răspunde bărbătește unui afront, care putea înțelege diferența între zâmbetul dezinteresat și cel slugarnic, care simțea cu exactitate oportunismul altora, căci el însuși era un oportunist și nu se rușina cu asta. Ce vremuri, Baroane! Păcat că tu le-ai uitat! Între timp, ți s-au deformat gândurile și, odată cu ele, mintea. Ți-ai fi închipuit vreodată, Baroane, că o Românie întreagă ar avea motive întemeiate să te înjure de ziua ta? Și, în fața valului de injurii, ți-ai fi imaginat vreodată că tu n-ai mai avea nici măcar legitimitatea pur omenească de a te apăra? Căci orice tentativă de a explica ar atrage după sine mii de argumente contrarii, care te-ar face să fii ridicol și deplorabil, care te-ar pune într-o lumină mai proastă decât cea de dinainte de a te fi apărat? Acum șapte ani, dacă cineva ți-ar fi spus toate acestea, l-ai fi scuipat în ochi, Baroane! Căci pe vremea aceea încă mai gândeai sănătos. Și încă îți mai păsa de părerile altora. Nu erai încă bolnav de putere și aveai destul discernământ pentru a vedea și singur realitatea, fără să mai ai nevoie de alții, care să te ajute s-o înțelegi corect. Nu era mai bine când îți cărai singur geanta, Baroane? Când mergeai și tu pe stradă ca omul, pe picioarele lui, când te întâlneai cu oamenii simpli, care te opreau să îți povestească necazurile lor și speranțele lor? Și tu le puteai explica omenește că toate se fac la timpul lor și că răbdarea construiește imperii. Știi când ți s-a rupt firul realității, Baroane? În ziua în care ai acceptat să-ți pupe mâna primul teleormănean care ți-a trecut pragul biroului de la Consiliul Județean. Atunci ai început să cobori… Și te-ai afundat tot mai tare în propria realitate deformată, până ai ajuns să nu mai dai doi bani pe faptul că milioane de români te înjură de ziua ta. Nici măcar nu te întrebi la ce sunt bune insulele, conacele, terenurile de tenis, restaurantele, firmele, drumurile, atâta vreme cât ele nu sunt o garanție pentru respectul celorlalți. Nici măcar nu mai știi că prima ta dorință, atunci când ai început s-o iei în sus pe scara socială era exact asta: să fii respectat. Și azi te înjură o tară întreagă de ziua ta. Iar tu nici nu poți să te aperi. Că orice defensivă e apă la moara lor. O moară care se învârte potrivit principiilor realității autentice, nu a aceleia din capul tău. Și-n boala ta, care se accentuează de la un an la altul, o să ajungi să nu mai simți nimic, să nu mai crezi nimic, să nu mai înțelegi nimic. Ai devenit deja contrariul a tot ce-ți doreai să fii pe vremea când încă mai aveai bărbăția de a-ți căra singur geanta. Nu mai ai mult până în punctul în care n-o să mai ai nici măcar luciditatea de a înțelege că jocul s-a terminat. Și trist e că aici nu este vorba despre „sus” și “jos”, despre “putere” și “slăbiciune”, despre “agonie” și “extaz”, ci despre patologia puterii, în cea mai vizibilă formă a ei, de la Ceaușescu încoace. A meritat, Baroane?

Lasă un răspuns