11, decembrie, 2017
Breaking News:

Lucian Paraschivescu: “ Noi nu ştim pe ce lume trăim, nu ştim să ne analizăm şi să ne asimilăm trecutul…”

  IMG_6595Carmen Dumitrescu
Unii dintre noi fac puţine în viaţă şi cred că au făcut tot ce le-a stat în puteri. Alţii construiesc cât pentru trei vieţi şi au senzaţia că efortul lor nu este cu adevărat remarcabil. Medicul şi artistul Lucian Paraschivescu face parte din această a doua categorie de oameni, reuşind, pe parcursul unei vieţi active şi bogate în evenimente, să-şi pună amprenta asupra unei lumi care priveşte valorile doar cu coada ochiului. Şi totuşi, privind performanţele acestui om cu totul şi cu totul excepţional atât în domeniul medicinei, cât şi al literaturii şi picturii, nu putem să nu ne întrebăm dacă această comoditate de care suferim cu toţii nu este cel mai mare impediment în calea afirmării spiritului nostru, gloria socială fiind, de multe ori, frivolă şi perisabilă. Doctorul Lucian Paraschivescu este, în acest moment, una dintre cele mai mari valori ale judeţului Teleorman şi, chiar dacă acum, despre performanţele şi creaţiile lui ştiu mai puţini decât ar trebui, atunci când România îşi va veni în fire, opera acestui mare om va ieşi la suprafaţă şi va oferi noi puncte de reper celor însetaţi de înţelepciune autentică. Până atunci, însă, ne vom trăi anii hidoşi cu zâmbetul de buze, în aşteptarea unor vremuri normale…

R. Sunteţi un medic recunoscut. Dacă e să privim în trecut, cum a decurs cariera dumneavoastră în acest domeniu?
IMG_6587Mare lucru de spus nu ar fi… Eu am terminat un stagiu de explorări funcţionale la Spitalul de Urgenţă al Capitalei, actualmente Floreasca, apoi am continuat cu un stagiu de boli interne, perfecţionându-mă în cardiologie şi boli cardiovasculare, apoi am avut posibilitatea să merg într-un laborator de explorare în cadrul Spitalului de Urgenţă Floreasca sau să vin în noul spital, proaspăt înfiinţat la Alexandria. Am condus secţia de Interne a spitalului din Alexandria. Aşa am ajuns în Teleorman şi cred eu că am reuşit să răspund şi de explorări, şi de secţia de boli interne. Am introdus o mulţime de investigaţii: mecano-electro-cardiografia, laparoscopia gastrică şi colonică, eco-cardiografia. Am găsit şi o metodă proprie de secţionare a unui segment cardiac şi lucrările mele au fost prezentate la congrese şi simpozioane, publicate în reviste de specialitate, de cardiologie şi interne. Practic, de-a lungul timpului am publicat cam 27 de lucrări de specialitate şi am scos şi o carte despre eco-septogramă, metodă care a izvorât din setea mea de a scoate cât mai mult din ecografia simplă.
R. De ce aţi ales să vă continuaţi activitatea medicală după pensionare şi nu vă focusaţi asupra pasiunii dumneavoastră pentru literatură şi pictură?
Cu latura mea artistică cochetez de mai multă vreme. Când eram student la medicină eram membru al Cenaclului literar, condus de profesorul Vîlcov. În acea perioadă publicam poezioare, epigrame… Mai aveam şi nişte relaţii la revista “Vânătorul şi Pescarul”, aşa că publicam şi acolo câte un poem… Dar exista un nucleu acolo de colegi care se ocupau cu aşa ceva.
R. Câte volume literare aveţi la activ?
Cred că ar fi 9 sau 10 cărţi. Am debutat cu o carte de versuri “Dulce revoltă”, după care am scris proză scurtă şi proză satirică, chiar şi o tentativă de roman. Apoi m-am reprofilat pe eseuri. Prima carte de eseuri s-a numit “Cultul sufertaşului”, a fost premiată de Societatea Medicilor Scriitori şi Publicişti din România. Mi-au dat şi nişte bani atunci, vreo 200 de franci elveţieni. Au urmat “Despotismul inocenţei” şi “Dumnezeu şi praful de puşcă”… Am publicat apoi cartea de versuri “Un ponei pentru micul prinţ”, o carte la care ţin foarte mult şi ultima carte, apărută anul trecut, “2012. Cronica unui an hidos” Acolo îmi prezint şi starea mea de neputinţă, în plină destrămare biologică şi spirituală. Nu mai pot reacţiona eficient la ceea ce se întâmplă în jurul meu… Sporadic, mai încerc nişte note şi comentarii, pe care sper să le strâng într-un nou volum…
R. Aveţi şi o bogată activitate în domeniul picturii. Cum aţi ajuns să şi pictaţi?
PIMG_6592ictura a fost absolut terapeutică pentru mine. Ieşirea dintr-un mediu în care mă simţeam bine şi găsisem destule repere profesionale şi morale m-a trezit brusc într-o altă lume. Era foarte greu să fii atâta vreme medic şi apoi să te întrebe alţii cum te simţi, dacă te dor şalele sau respiri greu… Şi atunci, pictura a fost pentru mine un gest de revoltă, un fel de a nu mă da bătut chiar atât de uşor. Totul a pornit de la un dialog stupid între mine şi un pictor consacrat, care expunea la Muzeul de Artă al judeţului. Expunea nişte măşti care mie nici nu mi se păreau extraordinare. Am ridicat o mască şi l-am întrebat cât costă. El, cu un soi de impertinenţă, mi-a răspuns că portofelul meu n-ar putea susţine o astfel de cheltuială. M-am uitat urât la el şi am plecat spre piaţă, am luat un set de pensule, nişte culori şcolăreşti, aveam nişte cartoane pe acasă, le-am aranjat şi am început să pictez şi mi-am dat seama că pictura mă linişteşte. Am vreo 80 de picturi doar aici (n.r. la cabinetul particular), în fosta sală de chirurghie…
R. În calitate de medic şi artist, aţi putea spune că arta vindecă?
Categoric! La Poroschia am avut un coleg excepţional, doctorul Florin Popescu, care picta incredibil copaci, peisaje. Zeci de ani n-a pictat decât copaci şi peisaje… Arta asigură un confort emoţional foarte important pentru individ… Picta dumnezeieşte de frumos! O armonie incredibilă a culorilor, avea un cărămiziu pe care nu l-am mai văzut la nimeni… Uneori mă mir eu însumi cum de pot picta câtă vreme n-am nicio pregătire în domeniul ăsta…
R. Şi cum vă explicaţi, pentru că trebuie să fi ajuns la o explicaţie…
Inspiraţie şi o oarecare cultură a proporţiilor.
R. Arta e o formă de libertate. Dar nu e singura. Credeţi că acum suntem liberi?
Lipsa de libertate este greu de suportat, dar excesul de libertate este primejdios. Dacă, spre exemplu, mai poţi negocia în sfera lipsei de libertate nişte mici cedări, excesul de libertate este necontrolabil. Şi el stă la baza dezordinii sociale din prezent.
R. Credeţi, aşadar, că suferim de un exces de libertate, nu de o lipsă a libertăţii…
Există şi mulţi frustraţi. Noi avem nevoie de mulţi psihiatri. În locul unui Avocat al Poporului trebuie un Psihiatru al Poporului sau un Consiliu Psihiatric, fiindcă noi nu ştim pe ce lume trăim, nu ştim să ne analizăm şi să ne asimilăm trecutul. Dărâmâm totul. În 1907, ţăranii înfuriaţi de sărăcie au distrus pianele, în 1989 am incendiat Biblioteca Naţională, în loc să fi incendiat o puşcărie. După Revoluţie, ne-am grăbit să vorbim despre capitalul de suferinţă. Vă daţi seama ce înseamnă asta? Să prezinţi unei ţări capitalul de suferinţă? Şi apoi au început să amenajeze puşcăriile. Noi avem darul ăsta de a face rost de “vaci sfinte”. Peste tot nu găseşti decât vaci sfinte. În vremea lui Ceauşescu, vacile sfinte erau ilegaliştii, care muriseră în nişte lupte foarte aproximative, foarte vagi…
R. Şi acum cine sunt “vacile sfinte”?
Acum vacile sfinte sunt cei care luptă împotriva unui comunism deja mort…

Lasă un răspuns