22, noiembrie, 2017
Breaking News:

Lecții de echilibru – Răzvan Szabo: “Ciclismul a fost un răgaz să mă cunosc pe mine. Am fost atât de ocupat tot timpul, încât n-am avut timp să mă cunosc…”

 

Carmen Dumitrescu

După ce îl cunoști pe sportivul Răzvan Szabo, ești tentat să dai alte definiții ambiției și perseverenței. Asta pentru că Răzvan nu este doar un ciclist ca orice altul, care s-a implicat în niște curse nebunești, ci un om care înțelege sportul în profunzimea lui, reușind să-i vadă rolul esențial în auto-cunoaștere și în obținerea echilibrului. Căci mersul pe bicicletă te învață, în primul rând, echilibrul interior. Cursa Alexandria – Thassos cu bicicleta l-a adus pe Răzvan în atenția publicului, însă puțini știu că tânărul din Alexandria a făcut din sport o pasiune și un stil de viață, încă de vremea când era doar un copil. Intuitiv, el s-a axat pe linia dezvoltării personale, încercând să se situeze mereu în afara competiției cu ceilalți și să se focuseze asupra competiției cu sine, care e, până la urmă, singura care contează. Am vrut să-l cunoaștem mai bine pe cel pe care l-am considerat inconștient la momentul în care a anunțat că va pleca singur cu bicicleta până în Grecia și să aflăm care au fost resorturile ce l-au mânat în această luptă. Răspunsurile lui ne-au determinat apoi pe noi să reconsiderăm ideea de risc în sport. Pentru că sportul asta face: te obligă să forțezi limitele proprii până la abuz. Și cine trece de frica aceea care apare atunci când ieși din de zona de confort, e deja un învingător.

Reporter: Când ți-ai descoperit pasiunea pentru sport?

Răzvan Szabo: Mie întotdeauna mi-a plăcut să fac sport. Am călătorit mult, am cutreierat prin aproape toți munții din țară, am alergat mult și mi-a plăcut să înot. Abia anul trecut mi-am luat o bicicletă, îmi aduc aminte și acum că era 27 aprilie, ca să pot merge la pescuit. Normal că nu am investit în ea, aveam nevoie de o bicicletă comună, ieftină, care să mă ajute să ajung mai ușor la pescuit. Așa am cunoscut prieteni bicicliști din oraș și am început să plecăm în curse. Așa că în prima zi în care mi-am luat bicicleta, n-am găsit un loc bun de pescuit, deci am continuat drumul încă vreo 70 de kilometri. Apoi i-am întrebat pe ei care sunt distanțele pe care se deplasează. Și când mi-au spus de o medie de 40 de kilometri, m-am gândit că nu mă fac de rușine dacă încerc și eu să merg cu ei în curse.

R. E o comunitate mare de cicliști în Alexandria?

R.S. La început am fost puțini, dar acum deja se poate vorbi despre o veritabilă comunitate. Ne adunăm cam câte 15 oameni la o cursă, dar acum fiind vacanțe și unii au plecat, suntem mai puțini. Dar evoluția există și se vede. Ne-am adunat, ne-am mobilizat și chiar se fac performanțe. Am pedalat cu ei. Musculatura o aveam formată, dar e alt tip de antrenament.

R. Deci, teoretic, înainte să începi ciclismul, erai deja format ca sportiv…

R.S. Da. A fost o trecere  ușoară, pentru că în ciuda faptului că e alt tip de antrenament aici, eram obișnuit cu antrenamentele. Nu a fost, deci, un pas mare, dificil, cum e pentru cineva care nu a mai practicat niciun fel de sport. Având înotul de anduranță bine pus la punct, zic eu, dar și maraton și semi-maraton, m-am horărât să continui ciclismul și să duc totul în direcția performanței. Mă interesează, în mod deosebit, să-mi testez limitele. Să văd cât pot eu să duc. Pentru că în sport e important nu doar cât poți duce fizic, ci și cum trebuie să gândești performanța.

R. Și cum trebuie să gândești performanța?

R.S. În primul rând, trebuie să excluzi din start ideea de abanadon. Acela este cel mai mare impediment pe care îl ai. Și în alergat, și în ciclism, și în înot, când ai trecut de zona de confort, încep gândurile. În free-diving, de pildă, înotam și mă uitam la cei doi salvamari care nu se uitau la mine și stăteau de vorbă. Și instinctul de autoconservare îmi spunea mereu: “Ăia doi nu se uită la tine. Dacă leșini acum, ăia nu te văd. Și până o să te vadă, o să treacă minute. Și până te recuperează, s-ar putea să te duci de tot…”

R. Cum depășești frica?

R.S. Pur și simplu, încerci să nu te mai gândești la asta. Încerci să te gândești la ceva frumos și să vezi  numai finalul. Cel în care ajungi acolo unde ți-ai propus.

R. Nu e echivalentul inconștienței?

R.S. Ba da, e un grad de inconștiență aici. Dar e esențială pentru performanță. Părerea mea e că nu există performanță fără o avalanșă de riscuri. Atunci când vrei să-ți cunoști limitele, deja abuzezi. Nu poți să-ți cunoști limita până nu faci mai mult decât crezi că poți. Nu poți să te afli în zona performanței până nu treci de iadul abuzului… Ideea e s-o faci treptat. Ca să nu ajungi prea departe din prima și să te sperii. Aveam teama asta cu înotul sub apă, am depășit-o și doar așa am evoluat… Așa a fost și cu ciclismul. De la zeci de kilometri am ajuns la 200, la 300, la 400, la 600. În ciclism mai întâmpini o problemă: oboseala cronică. Vrei, nu vrei, după 14 ore de activitate, te ia somnul… Dacă poți să depășești situația asta și răsare soarele, simți că deja ți-ai revenit, deși tu nu ai dormit. Iar eu prefer să fac traseele fără să dorm. Am făcut 600 de kilometri fără nicio problemă, dintr-o singură tură, fără somn. Deci m-am antrenat și pentru oboseala cronică.

R. Dar tu ai devenit cunoscut după cursa aceea de la Alexandria la Thassos și retur, demersul acela trezind multe reacții în mediul online, majoritatea admirative. Cred că lumea e curioasă cum a fost pentru tine…

R.S. Eu am avut asta în plan încă de anul trecut. Dar nu a fost un antrenament, ci ideea a fost să-mi cunosc limitele. Călătoria asta a fost necesară pentru mine, înainte de brevetul de 600 de kilometri, dar mă interesa să văd dacă rezist fără să dorm. Am văzut că pot… Riscant nu cred că a fost, mai puțin timpul în care am trecut printr-o zonă foarte intens circulată. Dar în afara zonei respective, eu nu mai consider că am riscat prea mult. Am mers în ritmul meu, nefiind o competiție cu alții, ci cu mine, căldura am suportat-o destul de bine, m-am alimentat bine. Am mers așa peste 1100 de kilometri în două zile… La întoarcere, au început să mă înțepe genunchii, pentru că ei nu se încălzesc… Dar aceea a fost singura neplăcere de ordin fizic. Am și dormit 3 ore aproape de Balcani într-o cafenea la marginea șoselei. Pe traseu, oamenii au fost foarte buni cu mine, ba chiar m-a și ajutat unul dintre cei pe care i-am întâlnit în Bulgaria să-mi reglez bicicleta, fiind și el ciclist. Unul mi-a oferit chiar și o masa caldă, dar nu am vrut să rămân. Oricum, sportul este despre îndrăzneală, nu despre nebunie… Pe 15 august, o să intru în cursa de 1000 de kilometri.

R. Ai văzut, cu ocazia asta, toată țara…

R.S. Da. Și vezi altfel țara de pe bicicletă. Vezi totul mult mai detaliat. În mașină, și dacă stai lângă șofer, involuntar te uiți tot la traseu… Pe bicicletă, vezi totul în detaliu. Și mie mi se pare România foarte frumoasă. Am fost și în alte țări. Dar să traversezi toate formele de relief, să te poți opri să faci o fotografie, e foarte important.

R. Înțeleg că ești fericit că te-ai oprit la ciclism…

R.S. N-aș fi avut șanse la performanță în înot, de pildă… Și da, ciclismul mi-a oferit multe satisfacții…

R. Ai spus că s-a constituit în Alexandria o comunitate de cicliști. Ciclismul e un sport frumos. Crezi că vi se vor alătura și alții?

R.S. Lunar atragem doi, trei oameni. Facebook-ul ne ajută mult… Majoritatea nu au musculatura necesară ca să întrețină o cursă lungă, dar facem ture scurte cu ei de antrenament, pentru că la început așa am fost toți, am pedalat încet. Dar pe parcurs evoluăm împreună. Și asta se vede cu ochiul liber. Relaxarea, mișcarea și bucuria de a performa face din ciclism un sport foarte frumos. Pentru mine, ciclismul a fost un răgaz să mă cunosc pe mine. Am fost atât de ocupat tot timpul, încât n-am avut timp să mă cunosc. Ciclismul mi-a oferit acest timp de a reflecta. Acum știu unde am greșit și, mai ales, de ce am greșit. Iar acum, când iau o decizie, o iau diferit comparativ cu modul în care o luam înainte. Ciclismul te ajută să crești și, mai ales, să ajungi la echilibru…

Lasă un răspuns