23, iulie, 2017
Breaking News:

Justiţiarul – naşterea şi renaşterea cuvântului

carte

Nicoleta Milea

Cartea Justiţiarul (Scurt Tratat Anti-Trădare), recent apărută la Editura Neverland, Bucureşti, 2014, scrisă de Carmen Dumitrescu, dezvăluie cititorilor un scriitor autentic, de o deosebită forţă creatoare. Când am început lectura, nu bănuiam că voi descoperi o construcţie atât de gravă şi de rafinată, în sensul autenticităţii şi al revelării legăturilor dintre faptul aparent banal (profan) şi cel misterios, aparţinând unui alt nivel al existenţei. Ideea cărţii, cum însăşi autoarea a mărturisit cu prilejul lansării, a pornit de la profesia de jurnalist, ale cărei urmări ,,se lasă ca o remuşcare grea asupra conştiinţei celei care îşi pune în condei informaţiile, dar şi credinţele”.  Romanciera, pentru că o pot numi aşa fără niciun fel de ezitare, construieşte un univers în care îşi proiectează reflecţiile sale despre mediul, timpul şi oamenii lui, care i-au marcat conştiinţa.

În prefaţa cărţii, Sorin Preda, scriitor şi membru fondator al Asociaţiei Scriitorilor Profesionişti din Romania, conturează astfel portretul scriitoarei: ,,Carmen Dumitrescu este un om dintr-o bucată şi tot aşa scrie. O dovedesc textele ei care strigă, cer, obligă să iei atitudine. (…) Textele lui Carmen Dumitrescu impun respect. Par mereu pregătite de luptă. Au unghii ascuţite. Au colţi şi oase puternice. Au nervi şi coloană vertebrală. Dincolo de regia scenică şi intensitatea dialogală a unor momente, din scrisul lui Carmen Dumitrescu răzbate în permanenţă tensiunea unei confruntări mocnite şi promisiunea unor răsturnări spectaculoase de situaţie. Răzbate forţa şi tenacitatea unui om cu care nu e bine să te pui. Un om altcumva bântuit de îndoieli şi nedreptăţi provinciale, dar dispus oricând să sacrifice totul pentru unica ei plăcere. Plăcerea de a scrie şi de a zăbovi prelung în faţa imperialei coli de scris, în aşteptarea acelui foşnet stârnit de un gând sau de o nelinişte trecătoare.”

Carmen Dumitrescu ştie să ardă puternic în Cuvânt – scriindu-l.  Autoarea propune un subiect care provoacă la profunde meditaţii despre iubire şi ură, despre suflet şi trup, despre clipă şi eternitate, despre adevăr şi minciună,  despre fidelitate şi trădare, despre bine şi rău, despre relativ şi absolut, despre viaţă şi moarte. În cele XXI de capitole care alcătuiesc acest ,,Mic tratat anti-trădare parcurgem un subiect deosebit de sensibil, incitat de natura duală a omului, a mediului şi a timpului în care trăieşte şi se trăieşte. Comportamentul personajelor şi replicile au o determinare sigură, o riguroasă motivare, corespund unor structuri sufleteşti, unor mentalităţi ferm conturate. Carmen Dumitrescu nu este stăpână doar pe veridicitatea cuvântului, pe capacitatea de a propune tipuri şi caractere, pe arta dialogului. Ea este şi un foarte fin psiholog, empatizează cu personajele, prezentând cititorului trăiri şi stări complexe pe care omul (femeie sau bărbat) le trăieşte în situaţii limită. Tema psihostaziei (simbolizează judecata lui Dumnezeu după moarte şi a întregului aparat sever al justiţiei), dezvoltată de tânăra romancieră, descoperă valenţe nevalorificate literar sub acest aspect, formulate convingător şi prin cele două precizări, de la începutul şi de la finalul romanului. Aventura personajelor cu aflarea tainelor propriei vieţi sunt strâns legate de interesul ori fascinaţia pe care existenţa ,,celuilalt”, intrat în ,,jocul” dragostei o poate stârni  în diferitele împrejurări. Se vor vindeca ele sau nu? Citind romanul, vom înţelege ,,neînţelesul”: vindecările morale, rezistenţa sufletească şi trupească în faţa problemelor vieţii, dovezile toate sunt de natură mult mai puţin tangibilă. Sunt cu totul subiective şi nu pot fi îndeajuns apreciate sau condamnate decât prin experienţa personală, fapt ce nu-i deloc simplu: ,,Apostol, limitele noastre sunt limitele conştiinţei noastre. Iar tu nu ai limite.” Cei care veţi citi cu atenţie cartea veţi crede că ea nu este scrisă de o tânără de 29 de ani, ci de un înţelept care a trăit cele mai bogate experienţe de viaţă.

Focalizările epice cu referire la incognoscibilitatea comportamentală în anumite stări, natura labirintică a spiritului uman, dramatismul, uneori, halucinant al trăirilor conduc peniţa scriitoarei către esenţializări cu caracter de reflecţii şi cugetări: ,,ăia care confundă o afacere plăcută cu altceva sunt primii care o încasează la final”, ,,Nu-s specialist în materie de vinovăţie, dar cred că totul depinde  de tine şi de lucrurile în care crezi”, ,,Orice gând prelungit asupra unei realităţi face ca realitatea aceea să devină semnificativă”, “Binele şi Răul sunt relative” , ,,Iubirea şi ura sunt doar chestiuni de timp”, ,,Niciodată nu ai timp, timpul te are pe tine…” Deopotrivă realitate şi ficţiune, feţele trăirilor văzute sau secrete  ale universului multidimensional al vieţii se constituie într-un roman în care autorul însuşi devine personaj. Numai citind romanul vom înţelege  că ficţiunea este tot atât de reală pe cât este realitatea de fictivă, într-o creaţie care, prin certa valoare a genului reprezentat, face cunoscut în lumea literară numele prozatoarei Carmen Dumitrescu.

 

 

 

 

 

 

Lasă un răspuns