17, noiembrie, 2017
Breaking News:

Ion Popa: “Dacă n-aș fi oltean căpos, aș recunoaște că Teleormanul este casa mea”

ion1Carmen Dumitrescu
Ion Popa n-are nevoie de prea multe prezentări. Felul lui foarte personal de a se face cunoscut în mod direct publicului amator de muzică românească l-a făcut să fie apreciat în mod deosebit, devenind într-un timp relativ scurt unul dintre artiștii pentru care trebuie să te lupți pentru a-l avea la un eveniment. Timbrul lui foarte special, dar și intuiția ieșită din comun, care-l determină să identifice cu precizie calitatea publicului și melodiile care-l fac să vibreze sunt elementele din construcția artistului care l-au particularizat în ochii celor care iubesc armonia și frumosul. A fost și este cunoscut drept “copilul lui Tudor Gheorghe”. În sens artistic, desigur. Astfel că multe dintre piesele pe care el le interpretează poartă amprenta muzicală și profunzimea semnificațiilor unei abordări cu totul și cu totul distincte. Atașat de județul Teleorman, de dragul oamenilor care i-au fost și i-au rămas prieteni buni, Ion nu refuză nicio oportunitate de a le cânta celor de aici. De altfel, el va fi prezent și în acest an la Zilele Municipiului Alexandria și ne va încânta, așa cum reușește să o facă, parcă fără niciun pic de efort, de fiecare dată. Tudor Gheorghe spunea despre el: “Ionel Popa e ca și copilul meu. Îl știu de la cinci ani. I-am prevăzut o carieră minunată și uite-al naibii că a început să o facă. Mi-e tare drag de el”. La fel de drag de el ne este și nouă, așa că l-am provocat să despice firul în patru, pentru a afla împreună cu el de unde vine și încotro se duce iubirea pentru artă.
R. De ce e diferit un artist de restul oamenilor?
Ion Popa: Ar fi de bază cei șapte ani de acasă, pentru că nu poți deveni un om cald, în stare să trasmiți liniște sau bucurie dacă nu ai și o educație sănătoasă la bază. Artiștii nu se fac peste noapte. Din această categorie de oameni, foarte puțini reușesc să se afirme. Dar adevărații artiști nu se simt artiști și nici nu spun că sunt artiști. Uite, Gil Dobrică, unul dintre oamenii cei mai dragi mie pe lumea asta, n-a crezut niciodată despre el că este un mare artist. Modestia are și ea importanța ei. La fel ca și încrederea în sine. Dar nici una, nici cealaltă n-ar face diferența fără muncă și profesionalism.
R. Tu când ai înțeles că menirea ta e să devii artist?
Ion Popa: Nici acum nu știu dacă sunt artist. Sunt încă mic și sunt perfect conștient de faptul că pentru a deveni artist trebuie să muncești enorm. Așa, chemarea am avut-o de foarte mic. Aș putea spune că totul a început de pe la vârsta de 5 ani și prima înclinație am simțit-o către instrumentele de suflat. După care am ales chitara. De fapt, pentru a fi foarte corect, cred că pe mine m-a ales chitara, nu eu pe ea…. Iar acum formăm împreună un tot.
R. Dar care a fost momentul în care ai decis să iei în serios talentul pe care îl aveai?
Ion Popa: N-am luat niciodată foarte în serios înclinația către artă. Deja am o vârstă și sunt conștient de ea, însă cred că am început să privesc cu responsabilitate către vocația pe care o aveam abia după vârsta de 25 de ani. Cred că atunci am început eu să înțeleg muzica și poezia iar faptul că sunt oameni care acum mă ascultă, pentru mine contează infinit de mult.Și îți pot garanta un lucru: e o prostie că dragostea durează trei ani, eu iubesc muzica de o viață întreagă și tot nu m-am săturat de ea. M-a responsabilizat faptul că l-am avut lângă mine, încă de la început, pe marele Tudor Gheorghe și mă bucur enorm că am avut această șansă de a fi prieten cu un om atât de deosebit. Tudor Gheorghe mi-a îndrumat tălpile goale pe tărâmul muzicii și cred că a fost cel mai bun lucru care mi se putea întâmpla. Că dacă aș fi avut încălțăminte groasă, nu eram atât de mulțumit de mine. Fac ce fac cu drag, pentru că asta mă face să mă simt excelent. Dar mai e până să devin artist!
R. Care e sentimentul pe care îl ai atunci când vezi cum zeci de oameni vibrează la acordurile tale?
Ion Popa: Eu cred că românii nu se pierd… Când cânt muzică românească și văd reacția oamenilor, îmi dau seama că încă mai avem o șansă ca neam… Încă mai avem o șansă să scăpăm de năpârcile roșii care s-au dezumanizat. Și o spun cu toată responsabilitatea. Nu ei sunt România, noi suntem România! Și eu mă simt, ca să-ți răspund la întrebare, român la mine acasă!
ion3R. Ce te leagă pe tine de județul Teleorman?
Ion Popa: Dacă n-aș fi un oltean căpos și arțăgos, aș recunoaște că Teleormanul este casa mea. Pentru mine, Teleormanul e singurul loc din România în care oamenii petrec, indiferent ce li s-ar întâmpla. Și joacă! Oltenii joacă de încrezuți, să fie văzuți, stau drepți, cu pieptul înainte. Teleormănenii joacă cu devotament, cu pasiune. Iar oamenii din Teleorman mi se par mai calzi, mai apropiați. Aveți și voi “închipuiții” voștri, dar, din fericire pentru voi, mulți au plecat la București să facă politică.
R. Ce planuri ai pentru viitorul tău artistic?
Ion Popa: Nu-mi fac planuri. Dar simt cum cresc de la an la an. Și când spun “cresc” mă refer la faptul că mi-am păstrat prietenii, că mă pot simți la fel de bine la o țuică la țară sau în sala unui hotel de lux și că nu-mi fac niciodată probleme. Trăiesc așa cum vreau eu. Cânt de drag, fără să-mi doresc să fac averi. Așa că nici planuri n-am de ce să-mi fac… Nu pot decât să-mi fac treaba cu profesionalism și seriozitate. Am niște piese noi la care lucrez și, în general, mă țin de lucruri serioase, că doar de aia mă cheamă “Ion”.

Lasă un răspuns