11, decembrie, 2017
Breaking News:

Georgeta Datcu: “Optimismul e o formă de supraviețuire, un scut, o armură. Și e cea mai bună dintre toate cele pe care le avem la dispoziție…”

Carmen Dumitrescu

Georgeta Datcu este, în primul rând, un om viu. Un om care s-a zbătut mereu pentru a face o diferența între “a fi” și „a exista” în cadrul propriei sale vieți. Vreme de 18 ani a vindecat copii, cariera de medic pediatru fiindu-i și acum foarte dragă. Apoi a vindecat adulți și actualmente păstrează legătura cu pacienții în cadrul Casei de Sănătate Teleorman. În timpul său personal, Georgeta Datcu scrie poezie, căci de multe ori, sentimentele o copleșesc și simte nevoia să le elibereze, fapt care este valabil, de altfel, pentru foarte mulți medici.  Dar, în general, ea se remarcă printr-un spirit optimist și vesel, simțul umorului fiind una dintre armele ei într-o lume a contradicțiilor, neputințelor și regretelor. Asta face din Georgeta Datcu un om frumos și adevărat, care știe că timpul e limitat și că fiecare secundă e neprețuită, dacă o trăiești cu zâmbetul pe buze, indiferent cât de încărcat îți este sufletul. Am aflat de la ea că viața trebuie trăită ca un dar, nu ca o povară și că oricât de greu ar fi drumul ales, el nu trebuie abandonat niciodată. Pentru că adevărata plăcere e aceea a parcursului, nu a țintei.

Reporter: Cum ați decis să urmați o carieră în domeniul medicinei?

Georgeta Datcu: Sinceră să fiu, părinții mei și-au dorit foarte mult ca eu să fac asta. Și, vedeți, după vârsta de 14 ani, totul ține de alegeri. În fiecare moment, faci o alegere, care reconfigurează harta vieții tale. Uneori ne gândim cum ar fi stat lucrurile dacă am fi făcut o altă alegere, dar e mai bine să n-o facem și să ne urmărim țelurile așa cum am simțit inițial. Astfel, am pășit și eu pe drumul medicinei și pot spune că mi-a și plăcut foarte mult, și acum vorbesc despre pediatrie. Căci am fost și medic de familie o perioadă și am avut de-a face cu adulți, însă nu mi-a plăcut. Pentru că adulții mint. Mint prin omisiune, mint de rușine, mint de frică. Altfel stau lucrurile cu copiii, pentru că cei mici nu știu să mintă. Chiar și în cazul nou-născuților, identifici repede problema. Și vorbesc despre timpuri în care nu era atâta aparatură care să susțină un act medical corect. Pe vremea aceea, medicul chiar făcea uz de creier.

R. Și poezia cum a apărut în contextul vieții dumneavoastră?

G.D. Poezia… Păi eu scriu de la o vârstă foarte fragedă. Știu că mă uitam pe geam, mică fiind, și vedeam cât de frumos ninge. Mă bucuram atât de tare de priveliștea aceea, încât simțeam că trebuie să scriu o poezie despre ceea ce văd, pentru că eram plină de sentiment. Dar nu mi-am făcut un obiectiv din a scrie. Știu că la un moment dat, prin școală, mi s-au publicat două poezii în Ziarul Teleormanul, la momentul acela lucrând acolo fostul meu profesor, Gheorghe Filip. Dar nu-mi amintesc să fi simțit asta ca pe ceva excepțional, dimpotrivă, îmi era puțin rușine… Am continuat și mai târziu. Dar scriu doar când simt nevoia s-o fac. Altfel, nu se leagă…

R. Sunteți un om foarte tonic, foarte optimist. Cum reușiți?

G.D. Mi se spune asta des. Eu nu pot să spun că mă simt așa, dar ce aș putea face? Să cad în depresie, să arunc banii la psiholog, să iau pastile? Evident, nu! Când simți că nu mai poți să înoți, dai din mâini în continuare și ții capul sus, deasupra apei. Zâmbind. Lucrurile se aranjează singure. Trebuie să iei partea bună din tot ce ți se întâmplă, să fii optimist. Optimismul e o formă a supraviețuirii, un scut, o armură. Și e cea mai bună dintre toate cele pe care le avem la dispoziție. Zâmbetul, râsul sunt arme împotriva lucrurilor triste și firești la care ne supune viața. Eu mă simt în fiecare zi ca un spectator la viața altora. Dar uneori, piesa devine interactivă. Și merită văzută…

R. Cum vi se pare piesa teleormăneană? Mai bună sau proastă decât alte piese?

D.G. Nu știu… Cei din exterior spun că suntem diferiți. Noi spunem despre cei din exterior că sunt diferiți. Totuși, eu cred că nu e niciunul mai bun sau mai rău, mai urât sau mai frumos, suntem toți la fel. E un puzzle și toți suntem legați în interiorul lui. Știu, se spune despre noi că suntem orașul fără cultură, fără librării, fără cărți. Măcar o bibliotecă avem. Câți știu că avem bibliotecă și câți o folosesc? O folosesc unii pentru calculatoarele de acolo, pentru internetul gratuit. E drept că nu se mai cumpără multă carte în zilele noastre, dar există cărțile online. Trebuie doar să vrei. Dacă vrei, poți face orice. În al doilea rând, foarte multă lume chiar nu știe că aici se întâmplă evenimente culturale. Multe, puține, câte sunt. Nu există o modalitate prin care oamenii să afle.

R. Păi și mass-media?

G.D. Nu toată lumea este atentă la mass-media. Până la urmă, cererea generează oferta sau oferta generează cererea? Eu cred că e important ca aceste evenimente să fie promovate în școli. Uite, vorbeam de teatru! Foarte puțină lume știe că de doi ani de zile e teatru în Alexandria. Nu mai spun de alte evenimente, de lansări de carte, de expoziții, de întâlniri cu scriitori. Vin numai pensionarii, cei care au rămas cu obișnuința culturii.

R. De ce sunt atâția medici cu înclinații literare?

G.D. M-am gândit că ar fi foarte frumos un volum care să adune poezii scrise de medici, pentru că foarte mulți dintre cunoscuții mei scriu. Poate că explicația stă în faptul că acest contact permanent cu partea urâtă a vieții, cu moartea, cu boala, cu suferința, îi determină să caute frumosul, chiar dacă nu întotdeauna poeziile lor exprimă bucurie sau entuziasm. Dar le deschide ochii sufletului către frumos. Și am colegi care scriu cu adevărat, eu mă simt prost să mi se spună poetă în comparație cu ei. Mă simt doar un om care din când în când se exprimă prin poezie.

R. Vi se pare că sunt mai mulți teleormăneni implicați în acte culturale decât în trecut?

G.D. Da, chiar mi se pare că sunt mai mulți implicați, dar nu sunt suficient de promovați. Nu se face o mobilizare spre cultură. Ce urât cuvânt: să faci o mobilizare! Ca pe vremuri… Dar erau bune și alea. Căci te obligau să vii la început și apoi veneai de plăcere. Ori acum se fac mobilizări doar politice. De câte ori ai văzut să umble cineva cu goarna să anunțe prin oraș un eveniment cultural? Interesul politic nu este acela de a promova cultura, deși este cel mai important lucru pe care trebuie să-l promovăm. Nu sunt popularizate eveimentele culturale, nici măcar nu se pun afișe în locuri vizibile, ca tot omul să știe că are această posibilitate.

R. Vorbeați despre importanța alegerilor personale în dezvoltarea individului. Dacă ar fi să vă adresați celor tineri, ce le-ați spune despre alegerile corecte?

G.D. E bine să-și urmeze imboldul interior, iar dacă nu-l au să ceară sfaturi. În primul rând ar trebui să fie un Laborator de Consiliere Profesională în fiecare școală, în care elevilor să le fie testate abilitățile. Dacă omul vrea cu adevărat ceva, omul poate să reușească, dar contează foarte mult să-i placă ceea ce  face. Dacă nu-ți place ceea ce faci, ești un nefericit. În ziua de astăzi, pentru cei foarte ambițioși contează mai mult cariera decât viața personală. Dar e un lucru greșit, pentru că omul trebuie să trăiască și pentru el și să simtă că trăiește. Și că este util celorlalți. Dacă nu ai sentimentul utilității în viață, vei fi nefericit. Dacă nu ești egoist. Dar trebuie să îți placă să dai și să îți placă ceea ce faci. Sunt foarte mulți oameni care au renunțat la meseriile lor pentru a face lucruri mai ușoare. Aceia sunt oameni fericiți, împliniți, care fac ceea ce le place. Care nu urmăresc să acumuleze material absolut nimic. Sufletul adaugă plus-valoare. Mie mi-a plăcut ce am făcut în viață și acesta este unul dintre motivele optimismului despre care vorbeam mai devreme. Esența vieții e iubirea. Pentru că atunci când tragi linie, îți vei aminti ce-ai iubit, nu ce-ai avut…

Lasă un răspuns