15, august, 2018
Breaking News:

Gândurile “ospătarului-enciclopedie” despre un județ amorțit de durere – Marian Chirca (Gil): “E vina noastră că suntem inconștienți și că ne vindem pe prea puțin”

gil 3Carmen Dumitrescu

Pe Gil l-am cunoscut cu toții la un moment dat. “Ospătarul-enciclopedie” stă de mai bine de treizeci de ani pe baricadele alimentației publice din Teleorman și continuă să fie perceput drept unul dintre foarte puținii profesioniști ai domeniului. Dar cu adevărat interesant la Gil, pe numele său adevărat, Marian Chirca, este faptul că are o memorie fantastică și un mod foarte natural de a interacționa cu oamenii și de a le dezvălui din tainele istoriei, literaturii, geografiei, fotbalului și chiar matematicii. Pe Gil îl remarci repede. Se mișcă grațios printre mese și intuiește clientela într-un mod incredibil. Practic, el știe cu cine are de-a face din clipa în care vede omul intrând pe ușă. Atunci decide dacă îl va aborda pe respectivul sau îl va servi, pur și simplu, cu eleganța caracteristică. Gil nu știe ce e conflictul, nu se enervează și aplică doar criticile constructive. De regulă, ele se referă la sistem, nu la oamenii sistemului. Pur și simplu, Gil vede păcatul colectiv mai viu decât pe cei individual, așa că nu judecă oamenii, ci fenomenele. Dar oricine îl cunoaște mai bine știe că Gil putea fi orice altceva decât ospătar. Putea fi cadru didactic, poet, actor, medic sau avocat. El are o memorie impresionantă a datelor istorice și o paletă vastă de cunoștințe din multe domenii. Ne-a mărturisit că totul derivă din simplul fapt că îi place să citească. Așa că citește ori de cate ori termină turele și ajunge obosit acasă. Tostoi, Karl May, Dostoievski sunt oazele lui de liniște și relaxare, după ce se luptă în fiecare zi cu niște capricii fără noimă. A doua zi, dacă întâlnește un client mai bine mobilat intelectual, nu ezită să-i povestească descoperirile sale în materie de literatură sau istorie.

Peste 30 de ani de lucru cu oamenii

Povestea “ospătarului-enciclopedie” începe undeva prin anul 1985. Atunci, el a terminat Școala Profesională Comercială din Craiova, obținând și calificarea de ospătar-bucătar. Pe vremea aceea, se încheiau contracte între familia copilului înscris la școală, astfel încât tânărul specialist obținea la finalul studiilor un contract pe câțiva ani în domeniu. Gil e din comuna Peretu, dar și-a dorit să muncească în Alexandria. Și asta a și făcut de atunci până acum, având un parcurs profesional care l-a învațat, în primul rând, să iubească oamenii: “Când m-am înscris la Școala Profesională Comercială din Craiova, mai erau vreo 600 de copii înscriși. Școala era la mare căutare pe vremurile alea, așa că și numărul de locuri era limitat. Am terminat cursurile cu media 9 și primul meu loc de muncă a fost Terasa Vedea. A fost o perioadă frumoasă din viața mea, o perioadă în care am cunoscut oameni deosebiți. Apoi am ajuns la berăria Roșu și Negru, care era singurul local din Alexandria unde nu se fuma. Era acolo o atmosferă superbă. Oamenii aveau locuri de muncă și, deși erau condițiile de pe vremea comunismului, își permiteau să iasă la restaurant. Acum e invers. Sunt multe restaurante și puțini bani. Am fost obligat să plec militar și am ales să fac armata la Lugoj, că acolo erau fete frumoase. (râde) După armată, m-am întors la Alexandria și m-am angajat la Restaurantul Burnas, unde am rămas vreme de opt ani. La vremea aceea, era cel mai prestigios local din Teleorman. Apoi am revenit la Terasa Vedea, care se privatizase între timp, am mai stat patru ani la Velvet, pentru ca de 11 ani să îmi desfășor activitatea la restaurantul Minerva, actualmente Harmony.

Îți dai seama de calitatea unui om de când intră în încăpere”

În toți acești ani în care a lucrat cu oamenii, Gil a învățat să-i iubească. Dar iubirea are întotdeauna și o componentă de cunoaștere și înțelegere a realității. Așa că experiența îl îndreptățește acum să discute cu lejeritate despre caractere și tipologii de oameni: “Cel mai frumos lucru pe care l-am aflat despre oameni în toți anii ăștia a fost acela că sunt unici și că, așa cum o picătură de ploaie nu seamănă cu alta, nici oamenii nu seamănă între ei. Nu-i poți include în categorii. De fapt, ar fi doua feluri de oameni: cei care sunt oameni și cei care încearcă să fie și nu reușesc. Fac diferența între ei după felul în care își respectă cei șapte ani de acasă. Îți dai seama de calitatea unui om de când intră în încăpere. Dar eu iubesc oamenii și sunt întotdeauna natural când vine vorba de ei. Parinții mei nu s-au certat niciodată și am educația asta de acasă: să nu mă enervez niciodată, să nu ridic tonul, să nu devin agresiv. Eu și soția mea suntem împreună de 30 de ani și nu ne-am certat nici măcar o singură dată. Eu altă avere decât familia și ospătăria n-am… Nu m-au interesat niciodată banii și societățile. Pentru că la fel de ușor cum îți dă, Domnul îți și ia. Asa că noi trebuie să luăm aminte la Iov și să nu pierdem din vedere lucrurile cu adevărat importante.”

Despre memorie, lectură și… neputință

Gil n-ar fi trebuit să fie ospătar, pentru că Gil a citit mai multe cărți decât toți politicienii Teleormanului la un loc. De altfel, atunci când iese din tură, chiar și la ora 1.00 noaptea, el merge acasă și abia așteaptă să termine un Dostoievski, un Tolstoi, un Karl May. Apoi privește în jurul lui și înțelege totul clar. Așa că nu se mai miră de nimic, deși nu-și poate reține părerea de rău că lumea se schimbă într-un sens care nu face cinste nici generațiilor trecute și nici celor care vor veni: “Adevărul e că planul meu inițial de viață nu prevedea să devin ospătar, ci sportiv. Îmi plăcea fotbalul și chiar jucam bine, dar am avut un accident și asta m-a determinat să merg pe varianta ospătăriei. Dar nu neg că sunt conștient de memoria mea și că-mi place foarte mult să citesc. Mai ales despre istoria patriei. Și mă uit acum la copiii de liceu care spun convingător că Ankara e capitala Greciei. La copiii care nu se mai descurcă să facă nimic fără calculator. E grav. Ospătăria pentru mine e o artă. Și, din păcate, au rămas foarte puțini cei care știu s-o practice și îmi asum când spun asta. Eu îi înțeleg. Nu mai sunt școli care să-i pregătească. Acum, suntem cu toții studenți, dar nu știm care e capitala Chinei.”

Gil își iubește și județul. De asta s-a întors mereu la el și a preferat să muncească aici, în condiții dificile, decât să plece în alte părți ale țării sau lumii și să simtă realmente că efortul lui contează. Așa că în privința Teleormanului, Gil își poate permite să fie foarte tranșant: “Dacă mă întrebi cum văd Teleormanul, trebuie să îți spun că îl văd înnăbușit de durere. Îl văd în trecut, deși aș vrea să-l văd în prezent. Cum e posibil să trăiești în Câmpia Română și să mănânci mămăliga scump? Suntem inconștienți cu privire la ce alegem pentru noi și cu privire la ce votăm. Cu tristețe o spun, dar e vina noastră că suntem inconștienți și ne vindem pe găleți electorale…”

One comment

  1. Păcat ca Gil nu s-a făcut jurnalist!!!

Lasă un răspuns