12, noiembrie, 2018
Breaking News:

Ducu Bertzi: “Cred că în momentul în care te declari mulțumit de tine însuți, ai cam pierdut lupta…”

Carmen Dumitrescu

Marea calitate a oamenilor mari este aceea că nu-și pierd niciodată emoția. Ducu Bertzi este, fără îndoială, un artist mare și, mai ales, autentic, care a înțeles cât de important e să rămâi consecvent mesajului cu care ai plecat la drum. Pentru că, deși lumea s-a schimbat și, ca oricare artist, și el a încercat să se adapteze, n-a fost niciodată dispus să facă vreun compromis cu sine de dragul unor câștiguri mai mari. Tocmai din această autenticitate derivă fidelitatea publicului său, care îl ascultă, oriunde în țară, cu răsuflarea tăiată, primind în dar nu doar mărturia unei imense creativități, ci și emoția frumoasă a celui care, dincolo de toate, nu s-a îndepărtat niciodată de sine. Ducu Bertzi rămâne un om extraordinar și un artist devotat mesajului său, astfel încât nu puteam rata posibilitatea de a-l intervieva și de a afla chiar de la el cum poate un om autentic să rămână neschimbat în creativitatea sa, în ciuda unei lumi care se tot schimbă și mută poezia în virtual, ca pe o marfă.

Reporter: Folkul este poezie cântată. Și trăim într-o lume în care poezia nu mai este apreciată. Cum ați trăit dumneavoastră experiența consecvenței în poezie?

Ducu Bertzi: Să știi că nu a fost complicat… În oricare moment al vieții și, mai ales, în perioada aceasta a ultimilor ani, în care internetul a acaparat totul, chiar ai nevoie de momente de liniște, de regăsire. Și asta se poate face doar cu ajutorul poeziei și muzicii. Așa că n-a fost greu pentru mine, personal, să mă mențin pe linia asta.

R. V-ați pus vreodată, de-a lungul carierei, problema de a vă schimba stilul?

D.B. Nu, niciodată! Sigur, când am început să cânt, în perioada adolescenței, am început cu o trupă rock și chiar mă gândesc că mi-ar plăcea să am și eu o trupă rock. Până una alta, am o trupă de folk, dacă aș mai avea o tobă și o chitară bas, aș merge în direcția rock-ului, dar nu… cred că varianta care mie mi se potrivește în mod autentic e folk-ul.

R. Vorbeați despre adolescență. Ce ați fi făcut, dacă n-ați fi mers pe drumul cântecului?

D.B. Totdeauna mi-a plăcut matematica și fizica. De altfel, am și terminat Politehnica, am și profesat, în paralel cu muzica, iar cele două părți din mine se împacă foarte bine. Științele exacte te ajută foarte mult în zona de construcție muzicală, în sensul că devii mai riguros și mai pragmatic. Practic, tot ce construiești cu exactitate e mai solid.

R. Cum vă simțiți în peisajul industriei muzicale a momentului?

D.B. Să știi că mi-e greu. Și nu sunt singurul care ți-ar spune asta. Le e greu celor mai mulți, fiindcă peisajul muzicii românești are două aspecte: oameni foarte talentați, dar apariția digitalului în crearea muzicii a denaturat totul. Pentru că e foarte ușor să faci muzica în digital, reușind să scoți pe piață un tip de produs impersonal, dar foarte atractiv. Din alt punct de vedere, lumea își dorește mai mult zgomot și mai puțină construcție muzicală. De aceea, nici posturile de radio nu difuzează piese mai lungi de trei minute. Puțini mai ascultă piese de tipul celor cântate de Pink Floyd sau Doors, de șapte minute, cu introduceri lungi. Totul trebuie să fie foarte comprimat, și la propriu, și la figurat.

R. Dar nu credeți că gusturile publicului se pot educa?

D.B. Aici vine partea cea mai grea, partea care pe mine chiar mă deranjează: muzica românească și folk-ul cu atât mai mult nu este difuzat pe posturile de radio. Am fost și acum două săptămâni la Roma și pe toate posturile de radio se cânta în limba italiană. Vedeam publicul care știa toate piesele… Ei bine, lucrul ăsta nu poate fi făcut la noi, în condițiile în care doar îți difuzezi piesele pe internet. Că nu toată lumea este pe internet. De aceea, cred că ai un mare avantaj dacă găsești susținere în posturile de radio. La noi situația este total inversă decât în restul lumii. Aici, în loc să difuzeze muzică românească și să fie susținută creația românească, sunt difuzați doar câțiva artiști români. Și de asta îmi este greu. Șansa mea este că am reușit să mă fac cunoscut de-a lungul timpului, pe vremea când pe posturile de radio se difuza muzică, pe vremea când exista o presă muzicală. Era foarte important atunci să lansezi un album. Pe vremea aceea, în fiecare oraș din țară veneau la noi oameni de presă care scriau despre albumele noastre. Acum presa a dispărut și se scrie preponderent pe partea de can-can și mai puțin pe partea de promovare a ce e valoros.

R. În efortul de a vă adapta la vremuri, înțeleg că ați mers și pe partea de promovare în online…

D.B. Sigur că da… Am o persoană care se ocupă de partea de online. Ce nu am rezolvat este să am un canal de Youtube, pentru că politica acestui canal este ca producătorul pieselor să se ocupe de promovarea lor. Deci e mai complicat…

R. După atâția ani de carieră aveți un public consolidat, pe care îl întâlniți peste tot unde mergeți în țară. Simțiți că ați reușit să vă îndepliniți menirea până în punctul acesta?

D.B. Să știi că niciodată nu ești mulțumit într-o carieră artistică. Vreau, de exemplu, să fac un album cu piese pe versuri de Dinu Olărașu. Dar n-am avut timp să fac asta și îmi reproșez acest lucru. Provocările apar în fiecare zi. Cred că în momentul în care te declari mulțumit de tine însuți, ai cam pierdut lupta. Publicul se schimbă. În afară de publicul constant, de care spui tu, tot timpul ai nevoie și de un public nou, care să vrea să te descopere. Și pentru mine este foarte important și valoros să văd oameni din generația tânără care mă apreciază.

R. Știu că ați mai fost la Alexandria. Aveți o părere formată despre această zonă a țării, din punct de vedere cultural?

D.B. Din păcate, cred că e a doua sau a treia oară în ultimii douăzeci de ani când vin la Alexandria. Înainte de 1989 veneam mai des pe aici și aveam mai multe concerte. Aveam și un prieten din studenție cu care am stat în cameră la cămin și era din Alexandria. Și el mă pusese în legătură cu cei de la Casa de Cultură de aici și veneam foarte, foarte des. Deci era mai multă viață culturală înainte de 89 decât e acum. La nivelul orașului Alexandria, da, chiar pot spune că era mai bine înainte. După aceea, au fost ani de zile, când aveam concerte prin Roșiorii de Vede, treceam pe lângă Alexandria și spuneam că “Uite, în Alexandria nu ne cheamă nimeni!” Păcat, foarte mare păcat! Pentru că lumea are nevoie de toate genurile muzicale. Iar dacă se mai întâmplă sporadic câte un astfel de concert aici, trebuie să fiți conștienți că nu se face niciodată primăvară cu o floare.

Lasă un răspuns