18, ianuarie, 2018
Breaking News:

Dorian Furtună: “Ar trebui să testăm psihologic, implicit psihiatric, candidaţii la funcţii de conducere în stat”

Carmen Dumitrescu

Agresivitatea a făcut mereu parte din istorie, așa cum istoria a pus pe fiecare la locul lui prin agresivitate. Despre agresivitate scrie și etologul Dorian Furtună, doctor în biologie din Chișinău, care, la doar 38 de ani, a reușit să scrie o carte extrem de interesantă și cuprinzătoare despre modul de manifestare a acelei părți din noi care vrea să învingă, să se extindă și să domine. Homo Aggressivus este, deci, o carte despre natura umană și despre părți din ea care nu constituie, în mod necesar, motive de laudă, dar care ne sunt necesare pentru a evolua nu doar individual, ci, mai ales, colectiv. Privind la evoluția fenomenelor politice și sociale din imediata noastră apropiere, am considerat că ar fi cel puțin interesant să-l provocăm pe etologul Dorian Furtună la un dialog despre politicieni și genele lor agresive, pentru a înțelege corect ce ni se întâmplă, atunci când alegem alți oameni pentru a ne reprezenta interesele și, de ce nu, pulsiunile. Rezultatul este, probabil, unul dintre cele mai adânci interviuri realizate de ziarul Liber în Teleorman, în încercarea de a afla ce se întâmplă cu noi și de ce facem alegeri care ajung să ne coste, în cele din urmă, mai mult decât ne putem permite…

Reporter: În cartea dumneavoastră, identificați agresivitatea în fiecare domeniu esențial de activitate umană. În ce măsură credeți că e agresivitatea necesară în politică?

Dorian Furtună: S-a îmbinat gametul agresivității cu cel al ierarhizării și așa a luat naștere politica. Fără o doză bună de agresiune din partea unor lideri dominanți, oare care sistem tribal sau care cetate, care cuceriri și stăpâniri ar fi fost posibile? Să ne amintim că politica s-a format, primordial, ca un instrument de organizare socială în comunitățile extinse și eterogene. Deci acolo unde existau indivizi prea mulți și prea deosebiți, în contexte ce provocau ușor conflictele, stăpânirea nu putea fi decât opresivă. De la triburi la imperii, puterea a mers mână în mână cu putința de a pedepsi, de aia și o numim putere. Dar chiar și în democrațiile contemporane, politicul este inseparabil de testosteron, virulență și violență, cel puțin de cea verbală.

R. Să înțelegem că oamenii culți și cuminți au mai puține șanse? De ce?

D.F. Un lider bonom e bun de ținut discursuri festive și moraliste, poate, dar va pierde competiția cu un „animal politic”, pus pe ieremiade, populisme și tămbălău naționalist. Fondatorul securității sovietice și unul dintre liderii regimului bolșevic, Felix Dzerzhinsky, numit și Cel de Fier” (Железный”), spusese la un moment dat că în politică, pentru a fi bun, trebuie să fii crud”. Acest stil de gândire și de manifestare, pe care l-am putea numi leadership tribal, a fost de multe ori de succes. Și este încă. Așa stau lucurile din păcate.

R. Cum știm despre un politician că are un potential agresiv, încă dinainte de a-l alege?

D.F. Partea proastă cu politicienii e că și cei de treabă devin insuportabili odată ajunși în funcții sus-puse. Să avem în vedere că există circumstanțe și contexte sociale când cetățenii solicită un asemenea conducător. Atunci când există un pericol din afară sau când s-au acumulat grave nemulțumiri interne. Încă Gustave Le Bon susţinea că oamenilor le place cruzimea şi simpatiile maselor sunt întotdeauna de partea tiranilor. E o psihologie valabilă și pentru zilele noastre. Chiar recent, în toiul protestelor din Piața Victoriei la București, ce pancartă putea fi văzută de departe? Chipul lui Vlad Țepeș… De altfel, mai multe sondajele au arătat că românii doresc azi revenirea unui despot-vodă, care să dea cu țeapa, să dea foc la „casa de nebuni”. Asta e realitatea, astea sunt așteptările. Dacă e să revin nemijlocit la întrebarea pe care mi-ați adresat-o, cu privire la identificarea potențialului agresiv, părerea mea este că ar trebui să testăm psihologic, implicit psihiatric, candidaţii la funcţii de conducere în stat. Dacă sunt testaţi poliţiştii, judecătorii, pedagogii, diverse categorii de angajaţi, nu e oare cu atât mai justificată testarea politicienilor, care decid soarta a milioane de oameni? Indivizii patologic de narcisişti, ambiţioşi, aroganţi, paranoici care ajung în vârful puterii pot deveni un adevărat dezastru.

Sau îi testăm noi pe ei, sau vor experimenta ei pe noi. Ce alegem?…

R. Există, desigur, mulți politicieni cu psihopatii. Ce simptome sunt mai des întâlnite, totuși?

D.F. Aparent paradoxal, dar anumite trăsături sub-clinice, anumite psihopatii pot înlesni ascensiunea ierarhică a individului. Cauza e simplă: psihopații, atunci când știu să-și controleze impulsurile, sunt despovărați de morală, empatie și scrupule. Or, aceste virtuți constituie o piedică în politica mare. Foarte des, liderilor politici le este caracteristic un narcisism accentuat, uneori aproape patologic. Există şi un termen clinic – Tulburare narcisistă de personalitate. Narcisiştii sunt exagerat de preocupați de propria lor persoană, ei adoră apariţiile în public, la TV, pe scenă. Ei vor să deţină puterea, să fie lăudaţi şi adulaţi, îşi atribuie o importanţă hiperbolizată, iar în lipsa atenţiei cuvenite, cad în depresie, devin invidioşi şi răzbunători. Dacă analizăm bine, nu ne va fi dificil să identificăm politicieni narcisiști în rândurile clasei politice românești; e plină țara de lideri și liderași care aplică tot felul de artificii și trucuri de promovare pentru a fi mereu în vizorul public și pentru a consolida temelia unui propriu cult al personalității”.

R.Spuneți că există o ciclicitate a perioadelor de criză în istorie. Credeți că România trece printr-un astfel de moment sau se apropie de el?

D.F. Să-mi spuneți când ați ieșit din criză și o să vă spun ce cred despre următoarea.

R.Cum caracterizați starea politică și ideologică în care ne aflăm ca neam?

D.F. Am spus asta cu referire la Republica Moldova, dar mi se pare că e perfect valabil și pentru România – toată istoria țării noastre poate fi descrisă în trei verbe: trebuia, trebuie, ar trebui. Democrația ne-a luat pe nepregătite. Nu am fost pregătiți să înțelegem, să anticipăm că izbăvirea de un control autoritar ne poate arunca într-un desfrâu semianarhic, că vom fi mult prea tentați să sfidăm legile și regulile. Și în comportamentul social, și în cel politic. Din păcate, ne lipsesc frânele interne, mai ales după atâtea decenii cât am fost ținuți în frâie. În democrație n-am zidit, ci am cheltuit. Ce-am avut, am risipit sau apropriat (adică am furat). Ce-am dobândit, am mâncat. Ce-am născut și am crescut, am cam pierdut prin emigrare. Ne este caracteristic un soi de colectivism lipsit de virtuțile sale obișnuite: solidaritatea, tovărășia, sprijinul. E colectivă doar mentalitatea; acțiunile sunt egocentrice și pizmașe. Prea multă nepăsare și prea puțină autodisciplină. Asta e situațiunea cu națiunea.

R. Trăim în democrație sau în idiocrație?

D.F. Dar e mare diferența?…

R. Ce perspective avem de a depăși impasul?

D.F. Cu impasul e ca și cu durerea, uiți de una când capeți alta. Vom depăși acest impas când vom intra în altul, mai năucitor. Noi mereu am fost fraierii istoriei, de ce ne-am dezminți acum?