17, octombrie, 2018
Breaking News:

Despre dureri, plângeri penale și gunoi sub preș – un exercițiu de imagine, marca Victor Drăgușin

Carmen Dumitrescu

Nu e ușor să fii Victor Drăgușin. Nu e ușor deloc. Să rămâi singurul pesedist de care oamenii chiar se tem în Teleorman, după plecarea lui Liviu Dragnea, e o povară grea. Și adevărul e că orice povară grea te solicită psihic și te determină să mai dai jos din kilograme, să te mai tragi la față, să îmbătrânești înainte de termen. Înțelegem toate astea, pentru că oameni suntem și noi.

Dar ce nu înțelegem e conspiraționismul și paranoia. Probabil că ajunși în puncte de putere, unii oameni încep să aibă impresia că lumea vrea să le facă rău, vrea să-i nimicească, să-i vadă căzuți, ca să le mai dea un picior peste cap când nu se mai pot ridica. Probabil că, atunci când ai multe de apărat, începi să te subevaluezi. Și să vezi amenințări posibile în toate umbrele care trec pe lângă tine, deși unele dintre ele doar… trec. Probabil că asta este partea aceea întunecată a puterii, despre care toți vorbesc după ce se satură de ea și ajung să ia pastile ca să poată da ochii cu lumea. În plus, o fi la mijloc și niște nefericire. Că oamenii fericiți nu văd amenințări în toate direcțiile. Dimpotrivă, oamenii fericiți văd binele și acolo unde el nu mai există de mult…

Să-l vezi pe Victor Drăgușin, cel de acum, într-o ședință tensionată de Consiliu local e un adevărat spectacol. E, practic, desfășurarea liberă a tuturor fricilor pe care un om le poate trăi în public. Și spunem „Drăgușin cel de acum”, pentru că Drăgușin „de altădată” pare să fie o amintire veche. În Drăgușin au existat mereu două personalități, care însă s-au manifestat în episoade diferite ale vieții lui: Drăgușin de dinaintea puterii și Drăgușin de după putere. E simplă schema, dacă stai să te gândești.

În ședința de îndată a Consiliului local Alexandria de ieri au venit, așa cu se știe, mai mulți părinți, pentru a cere socoteală pentru ceva ce primăria a promis și n-a făcut. În esență, asta s-a întâmplat. Dar, ca de obicei, Drăgușin a luat-o personal și a tratat nemulțumirea oamenilor ca și cum ea i s-ar fi adresat personal, nu instituțional. Așa că, potrivit algoritmului psihologic firesc, luând personal situația, a tratat-o personal. Și s-a auto-victimizat pe tot parcursul ședinței. După ce a și greșit fenomenal, declarând public că el ar fi putut închide ochii la o ilegalitate, dacă nu ar fi fost atâția oameni răi, care îi fac plângeri penale: „Dacă am trăi într-o societate normală, probabil n-ar fi fost nevoie. Dar întrucât am avut 52 de plângeri penale în exercițiul meu ca primar, nu sunt dispus să risc. Să mă trezesc cu o plângere penală, pentru că am acceptat, în contextul care a fost, rămânerea copiilor acolo. ”

Și, pentru că în paranoia, oamenii se împart între „cei care mă iubesc” și „cei care vor să-mi facă rău”, Drăgușin semnalează marea lui dramă interioară, printr-o declarație uluitoare: „Să nu credeți că sunt un om laș sau un om care mi-e frică să risc, dar trăim într-o vreme nebună, într-o lume nebună. Am , și așa, o sumedenie de plângeri pe te minunezi ce motive inventate, nu adevărate.”

Evident că el crede sincer că erorile lui sunt pure invenții. Pentru că el nu greșește! El nu e om. E PRIMAR! Și un primar nu greșește niciodată, nu?! De asta l-a și durut când cineva din mulțime l-a avertizat să nu se joace cu copiii oamenilor din Alexandria, lucru pe care l-a strigat clar: „Vă rog să vă măsurați cuvintele. Unele cuvinte dor.” Nicio căutare de cauze, nicio asumare a greșelii care adusese în ședința Consiliului local vreo 80 de părinți disperați! Nimic de felul ăsta! Doar durere… Pentru că Drăgușin nu mai e om. El e funcție.

Nu în ultimul rând, Victor Drăgușin ne-a atras atenția și prin felul în care a menționat, în mod repetat, presa ostilă. Care, dacă el ar fi făcut lucruri bune, ar fi scris că le-a făcut rău. De când ia un primar decizii, în funcție de ce scrie presa, noi nu știm… Dar ne-a fost, în sfârșit, clar faptul că vine o vreme în evoluția unora dintre politicieni când te uiți la ei cu toată bunăvoința și înțelegerea, încercând să cauți omul din spate și nu mai vezi decât funcția. O funcție care se supără, se victimizează, acuză, ascunde gunoiul sub preș. O funcție care plânge, care suferă, care albește înainte de vreme, care lasă urme adânci… Și care ia totul foarte personal.

Lasă un răspuns