10, decembrie, 2018
Breaking News:

De vorbă cu un cerșetor din Alexandria: ”M-am săturat de viața asta. Decât așa, mai bine mort”

Monica Vasilescu

cersetorCerșetoria a fost tot timpul o problemă socială complicată, chiar și în țările civilizate. Oamenii fără posibilități, bolnavi sau pur și simplu leneși întind mâna pentru a putea să-și asigure mâncarea zilnică ori, în unele cazuri, băutura și țigările. Fenomenul este unul îngrijorător, dacă luăm în calcul faptul că sunt și copii ”educați” și exploatați în acest sens. Dar, în timp ce toată lumea pare îngrijorată și nimeni nu face nimic, cerșetorii devin profesionişti. Nu în sensul în care învață să-și ascundă un picior sau o mână şi se prefac că sunt șchiopi ori ciungi, ci în măsura în care vin cu poveşti elaborate credibile, prin care încearcă să stoarcă simpatia oamenilor într-un fel de șantaj emoțional.

Cu toate că pare floare la ureche să ceri bani pe stradă, viața de cerșetor nu este ușoară. Ne-o confirmă un bărbat din Alexandria, pe care l-am rugat să ne spună povestea mâinii lui întinse. Între un oftat adânc și o teamă de a se confesa unor persoane necunoscute, cerșetorul în vârstă de 38 de ani s-a limitat să ne spună că a ajuns în scaun cu rotile în urma unui accident care i-a dat viața peste cap. Nu știe dacă problemele sale de sănătate au vreo soluție pentru că nu are bani de controale medicale și nici nu speră să mai existe rezolvare în privința bolii sale. S-a obișnuit cu ideea că își va petrece timpul în cărucior și a ieșit pe stradă pentru a apela la mila publică. De câțiva ani buni, își duce veacul în jurul Catedralei din capitala de județ și mai găsește suflete miloase care să-i ofere un leu în sprijinul cauzei sale. ”Sunt amărât. Eu nu am casa mea, locuiesc la părinți. Sunt așa de la un accident. Am avut pensie și mi-au tăiat-o. Am primit multe amenzi, din cauza asta nu mai am pensie. Eu nu am alt venit în afară de cerșit. Soția mea are pensie de handicap, dar nu mă bag eu, ia câte ceva la copii. Am un copil de sașe ani și unul de șapte, la școală. Fac cam trei-patru sute de mii pe zi. Acum bate vântul și e cam nașpa… astăzi am 20 lei. M-am săturat de viața asta. Decât așa, mai bine mort”.

În limbajul său, cerșetorul ne-a vorbit și despre frigul pe care îl îndură iarna sau căldura de vara, despre glumele făcute de persoanele care nu-i cunosc povestea de viață, dar aceste lucruri au devenit deja rutină zilnică și nu i se mai par o povară. Ne-a povestit chiar și despre autoritățile locale, care l-au mai întrebat de vorbă, dar nu de ajuns încât să-l facă să nu mai întindă mâna. Nici nu e de mirare, pentru că stârpirea cerșetoriei nu este doar atributul lor, ci al tuturor membrilor societății care trec pe lângă semenii lor cu mâna întinsă fără a se întreba cum trăiesc și dacă sunt soluții pentru ca ei să nu mai ceară de pomană și să se integreze în colectivitate. Multora dintre noi ne este mai simplu să considerăm că dacă le dăm bani cerşetorilor îi încurajăm să lenevească sau să le aruncăm un leu și să ne continuăm drumul sub conștiința ideii că am făcut o faptă bună în ziua respectivă. Foarte puțini trecători se opresc în loc pentru a le asculta of-ul sau pentru a întreprinde ceva în mod real pentru a-i ajuta pe oamenii aceia să iasă din starea lor. Ne consolăm de multe ori cu gândul că e treaba statului să se îngrijească de oamenii străzii. Este la îndemână să aruncăm responsabilitățile pe autorități ori să ne retragem discret fără a face nimic, pentru că aceia care au burta plină nu au cum să-i creadă pe cei care n-au mâncat de câteva zile…

Lasă un răspuns