20, noiembrie, 2017
Breaking News:

De vorbă cu istoria… Veteranul de război Marin Mușat are 100 de ani, dar își amintește perfect durerile perioadei în care a fost prizonier în Rusia

Monica Vasilescu

În localitatea Bujoru, la 40 de kilometri distanță de capitala Teleormanului – Alexandria, pe o uliță îngustă, într-o casă impozantă cu o curte mare și foarte îngrijită, trăieşte un om cu o poveste de viaţă impresionantă, ca a tuturor celor care au trecut prin pericolele tranșeelor. Domnul Marin Mușat are 100 de ani, a fost patru ani prizonier în Rusia, în vremea celui de-al Doilea Război Mondial și se numără printre puținii veterani de război care mai sunt în viață. Eroul nostru are mai mulţi ani decât România Mare, o voce hotărâtă şi o căldură pe care o transmite încă din primele clipe ale poveștilor sale captivante. A fost prizoner în Rusia și a simțit pe propria piele vitregiile războiului timp de 4 ani. În rol de specialist trăgător cu luneta (sergent, dar, în acte, plutonier), a înfruntat foametea și tancurile ruşilor. Întâmplările de pe front l-au marcat atât de tare încât povestește cu lux de amănunte, cu nume, dată și fus orar trăirile din timpul războiului. Sunt și acum nopți în care nu doarme și își aduce aminte de ororile din acea perioadă a vieții sale în care era gata să-și dea viața pentru patrie. Pentru o patrie care nu prea răsplătește eforturile eroilor, dar aceasta este o altă discuție.

Pe 23 aprilie 2017, Marin Mușat împlinește un secol de viață. La această vârstă, domnia sa a fost onorat cu un premiu având un caracter pur sentimental, o diplomă din partea unui secretar de stat responsabil de relația cu Parlamentul, pe numele său Otilia Sava, care l-a felicitat pentru curajul și vitejia de care a dat dovadă pe câmpul de bătălie. Și atât.

Într-o convorbire despre perioada în care a cumulat experiențe dure, veteranul lasă de înțeles că a trecut cu greu peste momentele dureroase. A fost înrolat în armată aproape de vârsta majoratului, iar apoi a fost chemat la război. Vestea a primit-o cu resemnare, că ăsta era ordinul și nu avea ce face. ”Am făcut armata la Grăniceri, trei ani de zile. Am fost șef de Pichet. Aici sunt lucruri despre care nu vreau să vorbesc pentru că au fost clipe foarte grele. În 1941 a început războiul. Atunci am plecat pe front. Batalionul în care eram și eu a fost dus în Crimeea. Intrase conflictul între nemți și români. Antonescu a dat ordine să ne desconcentreze și pe noi, din Crimeea, dar nu pe toți în același timp, câte 10-15 la interval de o săptămână. M-a desconcentrat și pe mine. Am venit acasă și, după câteva zile, a venit altă chemare. Am venit din armată și au vrut părinții să mă căsătoresc. A venit fata sămbătă seara, ne-am înțeles și am luat-o duminică. Am stat duminică și luni cu ea, iar marți am plecat, din nou. A fost de acord să mă aștepte. Ne-a format un batalion de vânătători pentru linia întâi. Au fost acolo vânzări mari. Ne-au luat toată muniția, nu aveam voie nici cartușe să avem, să nu zăngănim, să ne prindă rușii. Nu am apucat să trecem în linia întâi că, în noaptea de 20 august, la ora 10.00, ne-au capturat. Nu am luptat nimic acolo, am fost încercuiți. A venit maiorul și ne-a spus, îmi amintesc perfect cuvintele lui: ”copiii mei, fiecare pe socoteala lui”. Și am început în dezordine. Peste tot erau ruși. Și ne-au prins prizonieri. Ne-au dus în munții Ural, în Rusia. Am stat acolo patru ani. Din 1944, până în 1948. Am lucrat numai în mină. Minereu de aramă. Lucram la 35 de grade. Era o căldură greu de suportat”.

Cât despre leziunile din război, acesta nu se plânge. A fost rănit, dar a suportat cu stoicism fiecare lovitură pe care adversarii o adresau națiunii, prin corpurile soldaților. ”Rușii aveau un principiu. Ei nu voiau să ne omoare pe noi, aveau niște bombe mici, iar în ele era numai ploiță. Pe mine m-au lovit în mână și în picior, dar am avut foaie de cort și nu m-am rănit rău”.

Urzica i-a fost viața. Pe cât de usturătoare, pe atât de hrănitoare…

La mii de kilometri distanță de casă, prins într-o luptă inegală pentru țară, Marin Mușat a deprins tehnica de a supraviețui hrănindu-se cu urzici. ”Foarte grele erau condițiile. Urzica ne-a ținut. Asta era mâncarea, ciorba de urzică. Eram 2000 de oameni într-un lagăr. Am mâncat și coji de cartofi, dar astea erau lux. Mațe de pește aruncate la groapa de gunoi. Am avut un prizonier din Giurgiu și l-a făcut comisar politic. Era egal cu un prim secretar. Era iarna lui `47. Îmi aduc aminte și nu pot uita niciodată. La groapa de gunoi, erau mațe de pește. Am intrat acolo, am luat o poală și, când să plec, mi-a dat cineva doi pumni pe la spate, am căzut de n-am mai știut de mine. Apoi mă întreabă de unde sunt. Din Vlașca, i-am spus. El era din Giurgiu. Îl chema Bărvănescu. Atunci m-a luat și m-a băgat la bucătărie. Într-o lună de zile, m-am refăcut și m-am dus înapoi la mină. Ajunsesem atât de slab încât nu puteam să țin un ciocan în mână. De la baracă, până la bucătărie, unde era un teren în pantă, stăteam jos de două ori până să ajung. Când ne-au văzut așa, eram vreo 40, trofici ne ziceau, ne-au dat terci și mâncam câte o găleată pe zi, până ne-am refăcut. Bărvănescu m-a chemat ulterior, pe mine și pe încă unul din Videle, să ne facă agenții lui. Eu am refuzat. Ăla nu a refuzat și a dus-o bine. Eu am dus-o rău. Nici nu voia să mai știe că sunt din Drăgănești Vlașca, pentru că nu am vrut să-l ascult. Păi cum să spun eu, despre colegul meu, că a făcut cutare sau cutare?!”, se întreabă și acum retoric Marin Mușat, care a rămas întreaga viață fidel principiilor sale solide.

La întoarcerea din război nu și-a mai găsit mama în viață

Anii războiului şi-au lăsat urma adânc în viaţa teleormăneanului care și-a riscat viața pentru România. Pe lângă slăbiciunea fizică pe care o resimțea, și sufletește a avut mult de pătimit, la modul cel mai dureros, pierderea unui părinte. ”Din `47, a fost cel mai rău. Nu doar pentru mine, pentru toți. Nu mai aveam de lucru în mină. Nici mâncare. Am plecat din orășelul ăla din munții Ural, Lodi se numea. Am făcut 12 zile și 12 nopți cu trenul electric. Ne-au dat doar de două ori mâncare caldă. Aveam provizii și cu ele am rezistat. Când să vin acasă, din București am aflat că mama mea nu mai trăiește. Îi făcuseră pomana de șase săptămâni. Când am ajuns, nu era nimeni acasă. Era o familie de moldoveni refugiați. Tata era la câmp. Un văr de-al meu s-a dus cu bicicleta să-l anunțe că am venit. Când m-a văzut, a început să plângă”, ne-a mai spus războinicul Marin Mușat, lăsând senzația că i-ar da lacrimile datorate retrăirii unuia dintre cele mai grele momente ale vieţii sale, dar nu plânge. Este și acum un bărbat demn, puternic, trecut printr-un război.

”Urmăresc politica asta și nu-mi place deloc”

Pe Marin Mușat l-am găsit pe marginea patului, privind la televizor. ”Urmăresc politica asta și nu-mi place deloc. Eu nu am făcut politică. Am venit acasă din Rusia și aveam aici un primar care nu îmi permitea să fac nimic. Orice fel de cerere făcem o respingea, că am luptat contra rușilor. El fusese legionar. Tatăl meu a fost perceptor. Nu ca acum, stă pe scaun și mă duc să plătesc eu. Tatăl meu muncea toată ziua în sat, cu geanta la el, tăia chitanțe. Seara le luam eu, le descărcam în registru. Apoi m-a încadrat casier comunal la primărie. Am stat acolo până am plecat militar, eram de 17 ani. Mi-a ținut tata serviciul până am venit din Rusia”, își amintește veteranul, căruia politicul de la acea vreme i-a luat și locul de muncă. ”Era o lege nr. 7 atunci, toți salariații care au pământ să-și aleagă: să rămână ori cu serviciul, ori cu pământul. M-am consultat cu familia și am hotărât să nu-l dau. Apoi m-au dat afară. Am stat șase luni acasă. Apoi a vent Coperația, să iau în primire un bufet. Veneau primarul cu ai lui, mâncau, beau și nu plăteau. Am stat doi ani și jumătate, după care mi-am dat demisia. A venit din nou Coperația, să iau în primire un magazin de textile. Era mixt, aveam în gestiune de la acul de gămălie, până la costume, covoare persane. Totul a fost în ordine, nu am ieșit lipsă cu nimic. Am stat 20 de ani la magazinul acesta și Până am ieșit la pensie.

Mănâncă orice, sapă în grădină și i se pare un chin să stea în casă

La vârsta de 100 de ani, Marin Mușat este un exemplu de urmat pentru noi toți. Nu ține regim alimentar, dar are grijă ce mănâncă, se menține în formă săpând în grădina din fața casei, în care a semănat roșii, castraveți și alte legume de sezon. ”Când nu am treabă, sunt bolnav. E un chin să stau în casă. Sunt ca la închisoare”.

Pe domnul Mușat l-am lăsat cu amintirile sale. O viaţă salvată de urzici şi multe speranțe de pace între țări. Cu acest gând am ieşit pe poarta casei unuia dintre părinții neamului românesc, mulțumindu-i că a ales să evoce generațiilor de urmași tragica experiență a războiului din necesitatea ca ea să nu se mai repete.

Lasă un răspuns