13, decembrie, 2017
Breaking News:

Confesiunile unei foste angajate a Filaturii: „E pușcărie: n-au vestiar, te schimbi în văzul tuturor, mânânci la mașină, că nu au o sală de mese, nu te duci când vrei la toaletă…”

Carmen Dumitrescu

Despre condițiile de muncă de la S.C. Time International Trading, fabrica de confecții cunoscută la Alexandria sub numele de „Filatura”, nu prea au curaj să vorbească angajații, căci acolo e ca în lagărele totalitare. Femeile care ajung să muncească în fabrica aceea trec prin experiențe traumatizante și, dintr-un motiv pe care noi îl înțelegem mai puțin, ele se tem să povestească despre chinul din interior, chiar și după ce își dau demisia. Povestea unei femei care a făcut avort spontan în secție și a fost ținută acolo până la finalul programului a atras, însă, atenția publică asupra Filaturii, despre care am început să scriem și noi, cu precădere după ce am costatat că exploatatorul englez de oameni, Cristopher Long, a fost desemnat cetățean de onoare al Alexandriei, pentru că sponsorizează organizarea Zilelor Orașului și contribuie la bugetul local. Dar noi credem că nu există un preț pentru suferință și am revenit asupra subiectului, ori de câte ori am găsit oameni din interior, dispuși să povestească infernul de acolo. Astfel, am cunoscut-o pe Genica Zbârnea, o femeie curajoasă și dornică să ne spună cum e să lucrezi la Filatură, pentru ca oamenii și, mai ales, autoritățile să poată să se implice și să împiedice eventuale nenorociri. Astfel, am aflat de la doamna Zbârnea o poveste care ne-a făcut să ne temem… Căci dacă în lumea civilizată mai e tolerabil ca un om să se comporte ca un stăpân de oameni, determinând victimele să devină călăi, exact ca în Experimentul Pitești, atunci mai am avem mult de luptat pentru normalitate. Redăm integral declarația acestei doamne și sperăm s-o citească și cineva de la ITM. Și poate chiar primarul Victor Drăgușin, care acordă parcă prea ușor titluri de onoare unor indivizi care tratează oamenii ca pe animalele de povară:

„Am decis la un moment dat să mă angajez la Filatură, pentru că știam destul de bine să lucrez în confecții și am zis că n-o să fie dracul chiar atât de negru cum se zicea. Și când am ajuns acolo, exact așa a fost. Am ajuns, nu știu dacă neapărat cu cei noi sau așa se procedează în general, dar am remarcat foarte multă răutate la șefele de secție și la colegele vechi. Ba chiar pot spune că unele fete sunt mai rele ca șefele, adică se acomodează, se complac în situația asta și încep să persecute chiar ele. Sunt și victime, care nu au încotro și care rămân acolo pentru bani aceia puțini. Aveam o colegă care în câteva luni trebuia să intre în prenatal. În momentul în care venea șefa cea mare, împingeau în fața colegei mele patru, cinci cărucioare de pantaloni pe care trebuia să le facă ea și începea: „Nesimțito, îți tai din salariu! Îți bag penalități la salariu! Ești o prostă, stai de doi ani la noi și nu înveți nimic…” Deci fata aia lucra foarte bine, dar era mai înceată. Și problema nu era asta, pentru că își dădea toată silința, dar așa procedau colegele: îi aruncau patru, cinci cărucioare de pantaloni, ca să pară că nu își face treaba. Foarte multă răutate! În ceea ce mă privește, eu mă ocupam de operația de atașare de găici la pantaloni. Găicile alea erau migăloase, că abia făceai față. Mie îmi aduceau toate rebuturile și am ripostat, spunând că înțeleg că sunt nouă, dar nu mi se pare normal să fac toate defectele. Toată ziua mă ironizau, în ideea că sunt nouă. Norma de pantaloni era de 70 de pantaloni pe oră. Eu nu făceam 70 pe oră, că nu aveam cum. Numai dacă ai fi fost robot puteai, dar ca om era imposibil să faci norma asta. Aveam program de mers la toaletă. Dacă trebuia  să mergi la toaletă în afara programului stabilit, n-aveai decât să faci pe tine. Era pauză de masă de la 11.00 la 11.30. Dar în pauza aceea, multe lucrau, ca să își poată face norma aceea imposibilă. Era la doi pași baia de mine. Nu aveam voie să mă duc să îmi iau apă rece. În secție este foarte cald, din cauza mașinilor. Eu, în pauza de masă mâncam ceva cu o mână și cu cealaltă alegeam găici. Șefele de secție vorbesc foarte urât cu angajatele. Dacă erai un pic mai înceată sau înțelegeau mai greu operațiunile, erai jignită continuu. Ești făcută tâmpită, idioată, proastă… în toate felurile… Eu am întrebat de ce trebuie să mă jignească și mi-au zis că ele nu au răbdarea să explice frumos. Multă lume crede că cei de sus nu știu ce se întâmplă în secție, dar eu am convingerea că se știe ce se întâmplă acolo cu fetele alea. Se țipa continuu la mine că nu îmi făceam norma, deși avansam continuu, dar eu nu cred că dacă rămâneam acolo, nu reușeam vreodată să fac 70 de pantaloni pe oră. Era imposibil… Și da, se stă și mult după program, deși asta le convine fetelor, căci ce se lucrează peste program e plătit dublu și așa mai fac și ele un ban peste… Pentru mine a fost groaznic… Și banii pe care îi iei acolo nu fac ca stresul ăla să merite. Pe mine m-a dărâmat perioada aia. Când ajungeam acasă, aveam impresia că nimic nu mai e frumos și că și acasă mi se întâmplă exact ca și acolo:  stă cineva în coasta mea și strigă că nu fac bine, că nu sunt în stare, că nu pot… Am tras de mine o lună și vreo două săptămâni și apoi am decis să plec. M-am dus la Personal și am spus că vreau să îmi dau demisia. M-au întrebat foarte surprinse de ce aș vrea așa ceva și le-am spus că nu vreau să am discuții, pur și simplu că așa am decis. Au anunțat directoarea, a venit în secție la mine și a spus că a auzit că aș avea reclamații, deși eu nu spusesem decât că vreau să îmi dau demisia. A venit la mine la mașină cu șefele de secție și încă două meștere și m-a întrebat de ce vreau să îmi dau demisia. Și atunci le-am spus că demisionez pentru că nu suport nesimțirea și tupeul din secție, că nu mi se pare normală atâta presiune pentru un ban. M-a întrebat cine mă presează. Și le-am explicat că norma e imposibilă, că nu suport stresul ăsta, că am diabet și condițiile acelea îmi agravează boala. A zis că e dispusă să îmi dea ajutor la retușuri, i-am mulțumit, dar i-am zis că pentru nimic în lume eu nu mai lucrez acolo. Șefa mare a zis atunci: „Ești o lașă!” I-am mulțumit pentru apreciere, dar i-am explicat că lașitatea e cu totul și cu totul altceva. Au tot vrut să mă facă să mă răzgândesc, dar le-am zis că eu acolo nu mai stau… Apoi au început iar să mă jignească. Și nu m-aș mai întoarce acolo niciodată, nici dacă aș muri de foame. Oricum, v-am zis, și fetele de acolo sunt foarte rele… Ca să supraviețuiască acolo, ar călca pe oricine în picioare. Dar sunt și fete care într-adevăr se chinuie pentru un ban. Și eu cred că fetele alea sunt niște eroine pentru cât suportă, că au rămas acolo, pe metereze. Pentru mine a fost o experiență nedorită, nu-mi imaginam. Sunt zeci și sute de fete care nu au unde lucra în altă parte, au rate, au copii, au familie. Condițiile sunt infernale: n-au un vestiar, te schimbi în văzul tuturor, vezi picioarele și sânii celorlalte, fiecare la mașina ei își dă hainele jos, mânâncă la mașină, că nu au o sală de mese, nu te duci când vrei la toaletă. E ca în pușcărie. În timpul programului nu poți să iei o gură de aer, că e cald de leșini în secție… S-a întâmplat ca unor colege să li se facă rău în timpul programului de mai multe ori. Le duc afară să ia aer, iar peste jumătate de oră le aduc în secție să își facă norma. „

Lasă un răspuns