Monica Vasilescu
Suntem bolnavi și nu ne mai facem bine. Virusul s-a instalat adânc atât în metabolismul nostru, cât și în sistemul care ar trebui să ne facă bine. Privind de afară, auzind poveștile, dar nefiind implicat, totul pare a fi de domeniul fantasticului, greu de crezut sau acceptat. Dar, atunci când ești nevoit să apelezi la un doctor sau la orice angajat din organigrama spitalului, în 99% din instituțiile țării noastre, totul se rezumă la bani. Nu vorbim aici despre sistemul privat. Nu. Sistemul privat a apărut pe piață pentru a face bani. E un fel de retail, e normal să ceară bani. Dar când vorbim despre sistemul de stat, la care contribuim în fiecare lună cu o sumă măricică, în contextul în care o proporție covârșitoare a populației se chinuie să trăiască dintr-un salariu minim pe economie… nu mai încape discuție, după cum reclamă în aserțiunea sa unei paciente care ne-a împărtășit experiența sa cu medicina publică. ”Recent, am fost la un spital de stat, destul de faimos pentu pregătirea doctorilor săi. Încă dinainte de a ajunge acolo, cu trimitere, ceea ce făcea totul gratuit, m-au avertizat rudele, prietenii și cunoștințele că trebuie să-i dau doctorului 500 de lei, iar asistentelor câte 100 de lei. Acesta este prețul nescris, dar vorbit și învățat de toată lumea ca pe o rugăciune. Am ajuns în spital și mă așteptam să fiu tratată ca o regină, având în vedere că peste câteva ore trebuia să plătesc jumătate dintr-un salariu minim. Nici gând de așa ceva. În spital, se perindau zeci de doctori și asistente, vizibil plictisiți (iar unii se plâng că nu avem suficiente cadre în spitale), dar nimeni nu s-a oferit să ajute pe cineva, să ofere un pahar de apă, deoarece erau bătrâni care abia se țineau pe picioare, să te îndrume către secția dorită, să își câștige oarecum banii pe care urmează să îi primească. În plic și pe furiș pentru ca nimeni nu vorbește despre factură sau chitanță. Să stăm la coadă, zic. Doctorul vine și, într-un sistem expeditiv, mă trimite la recepția secției pentru a face o internare de o zi. Urmează o internare de o zi, am aflat ulterior, pentru a face o analiză gratuita. GRATUITĂ, repet, pentru că sunt asigurat CNAS, ca orice angajat din țara asta și cotizez în fiecare lună. În salonul confortabil toată lumea încearcă pretenii, schimbă informații, povestește întâmplări și experiențe din același spital, dar și din altele. Peste tot e la fel, spuneau. Dar aici sunt doctori mai buni. Toți vorbeau despre aceleași sume, câteva doamne nu aveau suficienți bani pentru a acoperi mita, spuneau că vor da mai puțin, chiar dacă știu că acesta va fi un motiv pentru a nu fi tratate bine. O doamnă, disperată, mergând spre camera unde urmează să i se facă o banală endoscopie, ne întreaba pe fugă dacă știm unde se dau banii?! Cui trebuie să-i mai dea? Câte asistente sunt? O altă doamnă o ajută cu un răspuns: Banii se dau în biroul doctorului, te cheamă el acolo și la sfârșit îi dai banii! “M-a învățat și pe mine altcineva și de aia știu“, ne lămurește doamna. Codul se transmite din gură în gură, din generație în generație. Nimeni nu se răscoală împotriva sistemului sau nimeni nu este auzit. Toți ne conformăm și așa prelungim boala. Întrebarea mea este de ce trebuie să plătesc peste 700 de lei pentru o analiză gratuită? Dacă nu contribuiam lună de lună, dacă ăsta era prețul sănătății mele, dacă totul venea pe o factură, nu aveam nicio problemă. Dar mi-e groază că trebuie să accept și să dau mai departe acest obicei bolnav. Mi-e ciudă pe neputința de a face ceva. Mi-e groază de nivelul josnic la care au ajuns medicii. Cei care ar trebui să fie un exemplu pentru întreaga clasă muncitorească. Dar oare a cui e vina? A celui care dă sau a celui care acceptă, mă întreb sec? Poate a tuturor, îmi răspund tot eu. În acceptiunea mea, doctorii buni și pregătiți ar trebui să fie și integri, ar trebui să le fie rușine să accepte banii care nu li se cuvin. În țările civilizate, medicii nu acceptă nici măcar un leu de la pacienți, și se simt profund jigniți dacă încerci să de întinzi o atenție. Iar acolo vorbim de servicii de calitate, oameni cu coloană vertebrală, doctori care își pun toată atenția și pregătirea pentru a-ți oferi sprijin. Iar în sistemul public, pentru plătitorii de taxe, totul este gratuit, de la o consultație, la o operație pe creier”.
