20, noiembrie, 2017
Breaking News:

Când ambiția învinge handicapul. Deși nevăzătoare, Ecaterina Zgubea vrea să ajute oamenii cu traume sufletești

 

Carmen Dumitrescu

Adeseori uităm că sensul real al existenței e lupta. Și de aceea, ne complicăm în drame mărunte și adeseori inventate, pentru a avea sentimentul că există o miză și pentru noi, chiar dacă ea e măruntă. Abia când întâlnești un om a cărui luptă e autentică, reușești să conștientizezi sensul real al puterii. Un astfel de om este Ecaterina Zgubea. Am aflat despre ea de la profesorii ei, care ne-au spus că, deși nevăzătoare, tânăra de 28 de ani e de o inteligență ieșită din comun și de o cultură impresionantă. Ni s-a spus că vorbește limba engleză fluent, că face prăjituri, că e interesată de marii scriitori și că dă dovadă de o intuiție extraordinară. Dar când am cunoscut-o personal, toate aceste aprecieri păreau de-a dreptul mărunte. Ecaterina e un om de o profunzime pe care noi n-am mai întâlnit-o, iar despre puterea ambiției sale nu se poate scrie în cuvinte, oricât de complicate ar fi ele. În mod esențial, Ecaterina e un model pentru fiecare dintre noi. Și, culmea, ca orice om cu o putere interioară ieșită din comun, tânăra din Alexandria nu vrea nimic pentru sine, ci luptă pentru ca într-un final să îi poată ajuta pe ceilalți.

„Am văzut ambele lumi”

Ecaterina n-a fost mereu nevăzătoare. Prima pare a vieții și-a petrecut-o ca un om normal, până când i s-a descoperit o tumoră. Pe la vârsta de 12 ani, tumora a fost extirpată, însă îi afectase nervii optici, fapt care a dus la pierderea vederii. Despre momentul acela traumatizant, Ecaterina vorbește acum cu destul de multă deschidere și pare să se fi împăcat repede cu gândul că viața ei urma să fie cu totul și cu totul alta: “Cu problema asta nu m-am născut, am căpătat-o la 12 ani. Fiind copil, n-a fost atât de traumatizantă trecerea către noua situație, pentru că acum îmi dau seama, copiii se adaptează mai ușor decât adulții la situații noi. A fost o perioadă de adaptare, apoi mi-am recăpătat o mică parte din vedere, mai zăresc un pic, dar nu e suficient pentru a citi sau pentru a scrie.  Eu pentru a putea face aceste lucruri, am un laptop adaptat, cu sinteză vocală. Toți nevăzătorii au acum, căci e o tehnologie avansată și ne ajută mult. E un laptop obișnuit, pe care se instalează sinteza vocală și îmi citește absolut tot. În felul acesta și noi avem acces la informație mult mai ușor. Adică avem tot ce are un om care nu are problema asta. Telefoanele la fel… Pe smartphone-uri se instalează sinteza vocală și funcționează la fel. Avem la fundație persoane care sunt la facultate și dacă vor să învețe cursurile, le scanează și le trec printr-un program care le transformă în fișiere audio. Acum mă pregătesc pentru bacalaureat, învăț acasă. Sunt înscrisă la seral, dar mai mult învăț acasă. Îmi face plăcere să mă întâlnesc cu ai mei colegi, fiind o persoană căreia îi place să interacționeze cu oamenii, dar fiind oameni ocupați, cu locuri de muncă, fiecare are preocupări diferite, iar pentru  mine e mai simplu în momentul de față să învăț acasă, pentru că stau în liniște cu calculatorul. După ce iau Bacalaureatul,  vreau să dau la Facultatea de Psihologie. Îmi place, mă fascinează acest domeniu și, în plus, mi s-a mai sugerat de către persoane care m-au cunoscut, inclusiv medicii mei, că ar fi o profesie bună pentru mine, pentru că îmi place să stau de vorbă cu oamenii, să-i ascult și am și dubla experiență, în sensul că dacă ar fi să fac studiile  necesare, și ca persoană care a trecut printr-o problemă de genul acesta, aș putea să lucrez cu alte persoane cu dizabilități. După ce mi-am pierdut vederea, am constatat că alte simțuri mi s-au ascuțit, chiar se întâmplă lucrul acesta, numai că și pentru  asta trebuie exercițiu. Eu, după ce mi-am revenit după perioada de convalescență, am început pas cu pas să fac diferite lucruri: la început în casă, apoi am început să mă mișc în afara casei. Întâi am avut însoțitor, dar apoi mi-am creionat în minte o hartă a orașului,  astfel încât am început să mă descurc și singură. Eu m-am obișnuit mai repede cu situația, pentru că am cunoscut ambele lumi: și ca om care vede, și ca om care nu vede.”

Câinele Clint îi împrumută Ecaterinei lumina ochilor lui

Când am ajuns la Ecaterina acasă, primirea a fost una extrem de călduroasă. Și asta datorită lui Clint. Pentru Ecaterina, Clint nu este un simplu animal de companie, ci este chiar lumina ochilor ei. În vârstă de 7 ani, Clint e un câine matur, cuminte și foarte inteligent, care-și simte stăpâna și o ghidează prin lume. Povestea experienței Ecaterinei cu acest câine ghid este extraordinară și ea a fost posibilă grație unei Fundații româno-britanice, Light into Europe, care se ocupă de ameliorarea condițiilor de viață ale persoanelor cu dizabilități de vedere și de auz. Unul dintre programele Fundației este cel care cuprinde adoptarea de câini-ghid. Programul e oarecum nou chiar și la nivel național, așa că e foarte importantă informarea oamenilor cu privire la beneficiile unei astfel de munci în echipă. Căci câinele ghid lucrează cu nevăzătorul, astfel încât acesta să se descurce să se deplaseze și să trăiască fără probleme. Ecaterina ne-a povestit experiența ei și, cunoscându-l pe Clint, avem convingerea că nici nu s-ar fi putut găsi un partener mai de încredere pentru un om atât de profund: “Practic, persoana nevăzătoare, când este hotărâtă că vrea un câine ghid merge la fundație, i se face o evaluare, pentru că e necesară o compatibilitate a câinelui cu omul. În iarna anului trecut l-am primit pe Clint. E un câine matur, cu dresajul făcut și s-a potrivit cu mine. Am făcut antrenamentul, că nu e cum cred unii, că iei câinele și-i spui “Du-mă la piață!” Trebuie să știi niște comenzi și niște pași de urmat cu el. Da, după ce face de multe ori niște trasee, învață și el, știe unde merge. Dar eu trebuie să am în minte harta locurilor. Plecând de acasă, știu că urmează un semator, că mai e un semafor la biserică și eu îi dau comenzi: “Înainte”, “La stânga”, “La dreapta”, unde e nevoie. Apoi am făcut și aici la Alexandria o perioadă de training, pentru a ne acomoda la oraș. Ulterior, am început să descopăr alte trasee singură, fără antrenor, căci orașul e mic și sunt și străzile drepte. Când am văzut că mă descurc, m-am gândit că ar merge mai bine un câine. Și chiar dacă sună ciudat, e mai ușor cu un câine decât cu un baston sau cu un om, pentru că el îți învață fiecare mișcare, te cunoaște foarte bine, îți simte energia și el, de exemplu, la traversări, se oprește la borduri, exact acolo și atunci când trebuie, așa încât eu nu pun piciorul mai devreme sau mai târziu, ca să existe riscul să mă împiedic. Clint are aproape 7 ani, a fost adus din Anglia și acum au la fundație două femele pentru pui. Ne-am adaptat repede unul cu altul, dar contează ca persoanei care are nevoie de un câine ghid să îi placă animalele, ca să poată interacționa cu el bine. E, practic, o muncă în echipă mersul pe stradă cu câinele. Eu trebuie să știu traseul și să-i dau comenzile, iar el este atent. Oamenii nu prea cunosc noțiunea de câine-ghid, căci e un program pionier, practic sunt numai câțiva câini la noi în țară și cel mai  important lucru când vede cineva un câine cu hamul ăsta și crosa pe spate să știe că e câine ghid și să nu-l deranjeze de la lucru, pentru că i se distrage atenția și poate nevăzătorul să pățească ceva. E importantă informarea.”

Visul independenței și puterea ambiției

Ecaterina spune că într-o bună zi vrea să ajute oamenii cu traume sufletești, fiind realmente mult mai receptivă la trăirile celui din fața ei decât cineva care vede clar. Cu toate că, de fapt, claritatea e la Ecaterina, nu la cei care au ochi, dar nu știu să-i folosească. Pentru că a văzut ambele lumi, tânăra de 28 de ani luptă pentru o viață independentă, dar mai ales, pentru ambiția ei de a-i ajuta pe ceilalți să treacă mai ușor peste traume și dureri interioare. Fascinația pentru psihologie este, credem noi, justificată, pentru că Ecaterina vede sufletul celui din fața ei și înțelege lucruri care nu se pot vedea cu ochii. De aceea avem convingerea că viața independentă pe care și-o dorește și altruismul de care vrea să dea dovadă  se vor materializa la momentul potrivit, atâta timp cât ea va continua lupta și-și va păstra convingerea că, odată cu vederea, n-a pierdut nimic esențial. Căci ce e esențial nu se vede cu ochii, ci cu inima.

 

 

 

Lasă un răspuns