Carmen Dumitrescu
Imaginile care ilustrează acest articol nu sunt surprinse undeva, la periferia unui oraș nelocuit. Ci undeva aproape de centrul orașului Alexandria, locul în care se află o parte din imperiul lui Liviu Dragnea și care se bucură acum de o atenție fără precedent. Pentru localnici, locul nu e dificil de identificat. I se spune „cartierul B” și se află în imediata apropiere a Poliției Municipiului Alexandria. Cartierul, cunoscut ca unul dintre cele mai rău famate din oraș, e problematic, pentru că o parte dintre locuitorii lui sunt cunoscuți pentru agresivitate și pentru acțiuni de tip anti-social, dar în același timp, o parte dintre locuitorii lui au dezvoltat sentimente de apartenență, pe care nimic nu le poate anula.
Recent, o parte dintre blocuri au fost incluse în categoria clădirilor de mare risc seismic, așa că municipalitatea intenționează să le demoleze și să construiască alte locuințe sociale la marginea orașului, urmând să îi mute pe actualii locatari acolo. Reacția oamenilor care locuiesc în cartierul respectiv nu a fost deloc una compatibilă cu planurile primăriei.
Iar argumentul lor principal este acela că mutarea lor la marginea orașului ar constitui o formă a urii de rasă și o încercare de a-i izola pe romii de acolo în afara comunității. Margareta are trei copii, pe care îi duce la școală și, în ciuda sărăciei, își dorește ca aceștia să fie scolarizați, așa că mutarea la marginea orașului ar constitui o reală problemă: „În primul rând, eu am investit în acest apartament. Nu muncesc, dar soțul meu lucrează pe taxi și am băgat bani în apartament. Am trei copii de dus la școală. Dacă ne mută de aici, eu nu stiu cum îi mai duc. Și de ce să ne mute la marginea orașului. Nu fac ură de rasă dacă ne izolează acolo? Ei zic că e clădirea… că e risc seismic, dar am aflat că un om de afaceri a cumpărat locul și vrea să își extindă afacerea aici. Dar va ieși scandal…”
Un bătrân care locuiește acolo de câțiva ani spune că mutarea l-ar ucide. Domnul Ion și-a văzut soția și fetele murind. Așa că spune că nu va face față altei schimbări: „Trăiesc cu 140 de lei pe lună. Sunt singur acum. Soția a murit de ziua mea. Fetele mi-au murit și ele. Dar m-am învățat să stau aici. Acum, eu nu vreau să mă mute la marginea orașului. Cum ajung în oraș să îmi iau pastilele? Nu, nu pot fi de acord cu așa ceva.”
