17, noiembrie, 2017
Breaking News:

Alienarea parentala sau fostul sot ma denigreaza in fata copilului – forma de abuz asupra copilului

Alienarea parentala este recunoscuta si in tara noastra drept forma de abuz psihologic/emotional sever asupra copilului. Aceasta recunoastere s-a realizat in mod expres prin Dispozitia nr.2/2016 pentru recunoasterea fenomenului alienarii parentale/parintesti. Se intampla ca unii dintre parinti divortati sau aflati in proces de divort sa procedeze la denigrarea sistematica a celuilalt parinte, cu intentia alienarii (instrainarii) copilului fata de parintele respectiv. Astfel de activitati care izvorasc din asemenea intentii nu reprezinta altceva decat abuzuri asupra copilului, abuzuri care pot fi sanctionate de catre instantele de judecata in mod corespunzator. Intotdeauna trebuie urmarit si respectat interesul superior al copilului.
Ipoteza standard este urmatoarea: unul dintre parinti, de regula cu suport din partea unor terte persoane, genereaza o situatie in care copilul ajunge sa aiba, in mod artificial, o relatie mai mult sau mai putin disfunctionala cu celalalt parinte; in principiu, se considera ca alienarea parentala este completa atunci cand copilul insusi ajunge sa refuze contactul cu celalalt parinte.
De aici rezulta cateva caracteristici esentiale ale alienarii parentale:
– Parintele alienator actioneaza in mod intentionat pentru generarea unei relatii disfunctionale a copilului cu celalalt parinte;

Asadar, intentia trebuie sa fie considerata fundamentala atunci cand se vorbeste despre alienare parentala.

Realitatea faptica a tuturor relatiilor dintre parinti si copii este ca intotdeauna parintii isi vor manipula copiii, intr-o forma sau alta. Intregul proces de crestere si educare al unui copil presupune manipularea acestuia si, de foarte multe ori, inclusiv intr-o relatie parentala perfect functionala, unul dintre parinti il va manipula pe copil impotriva dorintelor celuilalt parinte.

Cu alte cuvinte, ceea ce difera, in mod fundamental, intre o situatie uzuala legata de cresterea unui copil si o situatie de alienare parentala este intentia: in primul caz, intentia este educarea copilului conform convingerilor proprii ale parintelui; in al doilea caz, intentia este indepartarea celuilalt parinte.

O ipoteza speciala, des intalnita in practica noastra, este ceea ce noi numim “alienarea prin omisiune”, iar cel mai simplu mod pentru a explica la ce ne referim este oferirea unui exemplu:

Cel mai adesea, momentul in care ne dam seama ca suntem in prezenta unui caz de alienare parentala este acela al audierii minorilor – ca procedura judiciara in caz de litigiu, folosita drept mijloc probator.

Instanta de judecata se va confrunta cu urmatoarea situatie: copilul declara foarte convingator ca nu doreste prezenta celuilalt parinte in viata sa, desi in cadrul cercetarii judecatoresti nu apar probe, lucrari care sa ateste o oarecare “vina” a parintelui  astfel alienat, care sa fi putut realmente sa determine reactia copilului.

Foarte rar, dar, din fericire, totusi existent, instanta, ulterior unei asemenea audieri, il intreaba pe parintele presupus alienator (de regula, cel rezident) ce a intreprins el personal in legatura cu acest fenomen, daca il tolereaza sau, dimpotriva, daca il ingrijoreaza si pe el in mod genuin ceea ce se intampla in relatia copilului cu celalalt parinte.

De regula, acest parinte se complace cu ideea, ii convine, o tolereaza si, cel mult la nivel declarativ, se arata oarecum ingrijorat; in realitate, se bucura de rezultatul produs intr-un mod egoist si il foloseste in scopuri mici.

Intr-o astfel de situatie, suntem in prezenta unui rezultat de alienare parentala, care chiar daca nu este urmarit si produs direct de catre parintele alienator, este acceptat prin simpla pasivitate.

– Parintele alienat nu trebuie sa fie responsabil de disfuntionalitatea relatiei sale cu copilul, chestiune care exclude situatiile de abuz, violenta de orice fel sau abandon;

Situatiile de abuz si violenta de orice fel sunt de la sine intelese. In mod paradoxal, insa, astfel de imprejurari reprezinta cel mai mare obstacol practic in identificarea corecta a unei situatii de alienare parentala.

Un parinte abuziv fata de celalalt parinte sau fata se copil va ajunge sa aiba o relatie disfunctionala cu copilul, de regula, in mod automat. Copilul va observa de la sine trauma celuilalt parinte si/sau va fi el insusi, in mod direct, traumatizat. Asadar, efectul alienarii se produce, dar cauza rezida in comportamentul unui parinte abuziv, nu in comportamentul celuilalt parinte.

Intr-o astfel de situatie, pe care o intalnim deseori in practica, parintele abuziv va nega ca a fost abuziv si il va acuza pe celalalt parinte de defaimarea sa in fata copilului, de “spalarea creierului” copilului, de proferarea de acuzatii denigratoare si nefondate. La prima vedere, toate acestea ar parea sa indice exact o situatie de alienare parentala. Ca atare, procedand in acest mod, parintele abuziv se pozitioneaza in mod mincinos ca fiind victima comportamentului celuilalt parinte.

Dintr-o astfel de dinamica a relatiilor de familie – reiteram, des intalnita in practica – rezulta necesitatea absoluta de a verifica pe larg orice fel de sustinere de abuz pe care parintele presupus alienator o face impotriva parintelui presupus alienat.

Avocat Marius Coltuc

Lasă un răspuns