11, decembrie, 2018
Breaking News:

A.G.Weinberger: “Există în România un fascism al indolenței. El vine din lăcomie, din servilism și bășcălie. Și atunci eu cum să mă dizolv în așa ceva? ”

Carmen Dumitrescu

Cunoscut drept “Mr. Blues al României”, A.G. Weinberger este definit de critica de specialitate drept întâiul misionar al muzicii blues. Plecat în anii 2000 în exil cultural în Statele Unite, A.G. Weinberger a reușit să intre în marea competiție a pieței muzicale din America. ”Nashville Calling”, întâiul album american semnat A.G. Weinberger, a fost înregistrat la Nashville, iar în 2006 a fost propus pentru nominalizare la Premiile Grammy pentru 7 categorii, fiind singurul artist de blues din România care a atins o astfel de performanță artistică la nivel mondial. B.B. King l-a considerat “un chitarist foarte bun, un chitarist carismatic de cea mai înaltă clasă”. Are 11 albume discografice, a scris muzica pentru 18 spectacole de teatru, a fost iniţiatorul şi fondatorul emisiunii „Acadeaua, cea mai dulce emisiune”, difuzată pe Radio Romania Tineret între 1995 şi 2000 şi pe  TVR 2 între 2012 şi 2013. Iar lista succeselor profesionale ale acestui artist de excepție poate continua. Prezent la Alexandria, pentru a susține un concert caritabil, marca Rotary, A.G. Weinberger ne-a acordat un interviu în exclusivitate, în cadrul căruia ne-a vorbit despre amăgiri și dezamăgiri. Despre o țară pe care și-o dorește a-i fi principiu și despre o rezistență împotriva unui așa zis fascism al indolenței. Dar, mai mult decât orice altceva, ne-a mărturisit povestea unei singularități care doare, ca un pietroi în pantof, oriunde ar merge în lume…

Reporter: Vă mărturisesc că n-aș fi crezut vreodată că veți veni la Alexandria…

A.G. Weinberger: De ce spuneți asta?

R: Pentru că nu credeam că aici există public pentru blues.

A.G. W. Mi se tot spune asta. Să știi că oamenii peste tot au aceleași spaime și bucurii.

R: Dar aveți vreodată anumite așteptări atunci când mergeți să cântați într-un oraș ca Alexandria?

A.G. W. Singurele mele așteptări țin de faptul că n-aș vrea să mi se rupă vreun cablu pe scenă. Pentru că eu sunt un om lipsit de prejudecăți. Eu consider că prejudecățile ne țin în loc.

R. Știu că ați fost plecat o perioadă lungă din țară. De mai multe ori. De ce-ați plecat?

A.G. W. Să mă măsor în niște condiții reale.

R. Aici nu existau acele condiții?

A.G. W. Nici astăzi nu sunt. Nu este competiție reală. În România, viața asta a noastră, zisă show-business care nu este deloc business se bazează încă pe niște sechele afective, emoționale naive. În America pe nimeni nu interesează de unde vii și nici pe ce limbă plângi când te doare ceva. Acolo toți sunt descendenții imigranților și au o șansă egală. Și dacă tu pretinzi că ești ceva, ți se oferă șansa de a demonstra. Și dacă ești așa cum pretinzi că ești, atunci vei fi binevenit.

R. Din toată cariera dumneavoastră muzicală recompensată cu tot felul de premii, de care vă simțiți cel mai atașat?

A.G. W. Premiile sunt niște lucruri temporare, conjuncturale, n-au nicio relevanță. Când fiica mea avea trei ani și jumătate, scriam un text despre un om care s-a transformat în șoim. Și ea stătea acolo în scăunelul ei și eu am terminat, m-am dus în bucătărie și când m-am întors la ea în cameră, cânta piesa. Acum doi ani, când făceam un album acustic în limba română pentru prima dată, am uitat textul. Și am întrebat-o pe fiica mea, care și-a amintit tot textul. Asta a fost cea mai frumoasă recompensă. Restul sunt chestiuni de conjunctură, de interes, de asocieri, de ipocrizie. Să știți că în România niciun premiu nu vine cu bani…

R. Oricum cultura nu este recompensată material…

A.G. W. Dar eu nu sunt cultură! Eu sunt o propunere a unei viziuni spre lume. O invitație pentru asumarea a ceea ce suntem. Cultură e prea mult. Nimeni din tagma mea n-are voie să aibă aroganța asta: să se definească ca și cultură. Noi nu suntem cultură. De asta sunt gringo. Eu propun ceva care nu e pe filon. Eu sunt un intrus aici. Eu nu sunt rapsod ca bunul meu prieten Grigore Lesse. El este pe filon.

R. Chiar voiam să vă întreb cum vă simțiți în peisajul ăsta muzical autohton…

A.G. W. Nu mă consider părtaș și nu mă interesează să mă adaptez. Vin puștii din urmă care deja au o altă gestionare a informației, pentru că ei cunosc uneltele prin care să-și capete informațiile corecte. În rest, țara asta este închisă, pentru că lumea nu știe ce să întrebe Internetul și cum să caute. Comparați un puști de 16 ani de la noi cu unul din Canada: cel din Canada e mult mai relaxat, nu e infestat de acest bigotism cu sarmalele pe la moaște, care este o mare frână în calea dezvoltării colective și demnității. În România eu nu prea am identificat resurse de demnitate. Unde începe tradiția se termină credința. Uite, de Paște, toată lumea merge, ia lumină și a doua zi, a treia zi tot înjură în trafic. Put your money where your mouth is – spune americanul. Altfel nu te pot lua în serios. Eu sunt din alt film… Eu de asta sunt intrus, pentru că societatea în care m-am născut, sub a cărui drapel funcționez, mă face să declar că nu trăiesc cu voi, ci printre voi. Pentru că nu mă lăsați să mă dezvolt. Pentru că există în România un fascism al indolenței. Cea mai gravă formă a fascismului, pentru că nici măcar ideologie nu e… Nici nu pot argumenta, nu pot combate. El vine din lăcomie, din servilism și bășcălie. Și atunci eu, din Oradea, fiind evreu ungur, cum să mă dizolv în așa ceva? Când mă duc afară, sunt tratat la fel. E cumva, ca un pietroi care mi-a intrat în pantof. Mă doare…

R. Și dacă vă simțiți ca un intrus, atunci vă simțiți și singur?

A.G.W. Singular… Mă simt singular…

R. Credeți într-un viitor bun pentru țara asta?

A.G.W. De asta m-am întors din America. Am dus-o destul de bine acolo, dar m-am întors ca să fac parte din Noua Reconstrucție. În 2007, când m-am întors, părea așa. În 2009 m-am păcălit. În 2012 m-am păcălit. În 2016 am avut speranțe… Încă nu pot să-mi dau seama dacă m-am păcălit sau nu, dar acum există o conjunctură care adună anumite intenții constructive.

R. Dacă veți constata că v-ați păcălit din nou, vă întoarceți în State?

A.G.W. Deja sunt imun la păcăleli. În State nu m-aș întoarce. America deja a început să intre într-un declin de seriozitate. Eu dacă aș vrea să plec m-aș duce spre Vietnam… Poate Africa de Sud. Oricum, după mine, America nu este o țară, ci un principiu. Eu abia aștept ca și țara mea să devină un principiu.

R. Cum ați conceput spectacolul de la Alexandria? Care e substratul lui simbolic, conceptual?

A.G.W: Eu nu sunt un playlist provider. Muzica mea nu se cântă la radio. Poate nici nu știi ce piese cânt eu. Nici eu nu știu. Ciudat, dar lumea vine la om. Eu nu sunt un act muzical care vine și își cântă hiturile. Eu n-am hituri. Eu sunt de o altă factură: eu sunt un alchimist. Eu exploatez emoțional și conving oamenii să plece diferiți de cum au venit. Pentru că eu operez cu ceva ce dumneavoastră simțiți foarte intim. Eu vă provoc să vă asumați ceea ce simțiți. Ăsta nu este concert. Eu nu sunt un răspuns. Sunt un semn de întrebare…

Lasă un răspuns